B. Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus

Deși stau prost cu timpul, nu mă pot abține să nu prezint o carte excelentă a lui Brant Pitre, profesor american de Noul Testament: Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus. A apărut la Humanitas anul trecut (2017), în traducerea Tatianei Niculescu (cea care a scris despre Tanacu și recent despre Zelea Codreanu).

Este a doua carte a lui Pitre tradusă în românește. Dacă o să am timp, o să scriu puțin și despre prima.

Mă bucură foarte mult să constat că există în noua generație de bibliști și oameni care s-au săturat de ceața agnostică în care se complac mulți cercetători și încearcă să spună lucrurilor pe nume. Cunoscutul biblist Bart Ehrman a ajuns agnostic (sau chiar ateu) făcând critică textuală, adică studiind manuscrise. Deși provenea dintr-o comunitate tradiționalistă, sfârșește cu pierderea credinței în Dumnezeul Scripturilor (vezi introducerea lui la Misquoting Jesus).

Brand Pitre este catolic, a pornit studiul de la contextul iudaic al Noului Testament și surprinde prin poziții foarte interesante față de concluzii pe care critica liberală le considera bătătorite și sigure.

Subiectul cărții este dacă Iisus Hrisos se socotea pe sine Dumnezeu. Trebuie spus că lumea academică biblică este dominată de ideea că doar Evanghelia a patra, a lui Ioan, îl prezintă pe Iisus ca afirmându-și dumnezeirea, pe când la sinoptici (primele trei evanghelii) Iisus nu ar spune că este Dumnezeu.

Pitre vorbește mai întâi despre credibilitatea evangheliilor. Și eu – preluând informațiile „sigure” din manuale liberale –, am tot crezut că Evangheliile n-au fost scrise înainte de 70 dHr., când a fost distrus templul din Ierusalim. Pitre observă că vestirea distrugerii templului, menționată în evanghelii, n-ar trebui luată ca dovadă că acestea trebuie să fi fost scrise după eveniment. Argumentul lui nu este teologic (Iisus trebuie să fi știut, fiind Dumnezeu), ci chiar științific: și alții se puteau aștepta ca templul să fie distrus, nu este neapărat o profeție ex eventu. Apoi, se știe că evanghelia lui Luca și Faptele apostolilor au același autor, fiind scrise în această ordine. Or, în Faptele apostolilor narațiunea se întrerupe când Pavel era încă la Roma, deci Faptele trebuie să fi fost scrise înainte de martiriul lui de acolo (anul 66). Rezultă deci că Evanghelia lui Luca a fost scrisă înainte de 66. Și pentru că menționează chiar la început și alte încercări de scriere a vieții lui Iisus, ne putem gândi și la datarea celorlalți sinoptici (Matei și Marcu) înainte de 70 dHr. Atât de simplu.

Pitre atacă astfel teza liberală, susținută de pildă și de Ehrman, a distanței de timp considerabilă între evenimentele relatate în evanghelii și scrierea lor. O distanță considerabilă ar scădea din valoarea documentară a celor relatate (exemplul cu jocul telefonului fără fir: o informație transmisă prin mulți intermediari se deteriorează). Dar fiind scrise la 20-30 de ani după evenimente, Evangheliile devin surse deosebit de credibile.

Un alt merit al lui Pitre este că pune în discuție și teza după care doar la Ioan Iisus se prezintă ca Dumnezeu. Discută trei episoade de la sinoptici: potolirea furtunii, mersul pe apă și schimbarea la față, din care rezultă cu argumente de bun simț că Iisus își prezintă dumnezeirea, doar că într-un mod indirect, lăsându-i mai degrabă pe oameni să ajungă singuri la concluzie.

Ceea ce îmi place cel mai mult la Pitre este că folosește din plin informațiile din contextul iudaic. Așa arată că expresia „Fiul Omului” nu însemna doar un simplu om, ci că este un concept cheie dezvoltat în cartea profetului Daniel (cap. 7), unde Fiul Omului vine pe nori și primește stăpânirea lumii de la Cel Vechi de Zile. Acolo apare clar ca un personaj supranatural. La fel, Iisus răspunde la întrebările din sinedriu folosind imagini din cartea lui Daniel, iar faptul că și-a afirmat dumnezeirea este dovedit de reacția autorităților iudaice. Dacă te credeai Mesia pe vremea aceea nu erai executat, dar dacă spuneai despre tine că ești Dumnezeu se considera că hulești și erai vrednic de moarte.

V-ați întrebat vreodată de ce este atât de evidențiat amănuntul că odată împunsă cu sulița coasta lui Iisus a scos sânge și apă? Pitre dă un răspuns foarte interesant din contextul iudaic. Pentru că la Paștele iudaic, atunci când Iisus a fost răstignit, erau jertfiți la templul din Ierusalim foarte mulți miei, iar sângele lor era scurs printr-un jgheab în șuvoiul de apă care se vărsa în valea Chedron. Această scenă – sânge amestecat cu apă – era foarte familiară oricărui iudeu care participa la sărbătoarea de Paști. Dacă din coasta lui Iisus curge sânge cu apă, aceasta ar fi fost un semn pentru privitorii iudei că Iisus este adevăratul miel pascal, iar crucea este adevăratul templu.

Vă invit să citiți cartea lui Pitre, scrisă foarte simplu, dar deosebit de captivant. N-am putut să o las din mână decât cu greu. Am început să o citesc într-o seară, a trebuit la un moment dat să mă opresc, dar nu m-am putut abține să nu o termin a doua zi dimineața. Cartea lui nu numai că îți argumentează că Iisus a spus despre sine că este Dumnezeu, că Evangheliile nu sunt piese folclorice, ci biografii așa cum se obișnuiau pe atunci să fie scrise, ci te pune pe gânduri dacă neobișnuita afirmație a Galileanului nu a fost cumva adevărată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s