Pidalionul despre Septuaginta și textul ebraic (partea a II-a)

Continui cu partea a doua din fragmentul care ne interesează din Pidalion. Voi lăsa comentariile mele pentru o a treia parte.

„Pentru faptul că, dintre toate celelalte traduceri, a celor Șaptezeci este cea mai vrednică de credință (axiopistotera), pentru că Scriptura a fost tradusă înainte de Hristos și pentru că deși erau mulți, erau în armonie unul cu celălalt, sunt de ajuns ca mărturie dumnezeiescul Hrisostom, Omilia 5 la Evanghelia după Matei, novela 146 a lui Justinian și dumnezeiescul Epifanie, Împotriva ereziilor 1. Hrisostom în cuvântul 27 către iudaizanți, vol. 6, p. 323 spune că Scripturile traduse în vremea lui Ptolemeu se aflau până acum în templul lui Serapis (Serapis era un zeu de-al egiptenilor).

Dacă mulți dintre Părinții care au tâlcuit Scripturile s-au folosit pentru unii termeni de traducerile lui Aquila, Theodotion și Symmachus, au făcut aceasta nu pentru că le-au preferat (eprotimesan) pe acestea față de traducerea celor Șaptezeci, ci pentru că erau lămurite mai bine (saphenizontai mallon) unele chestiuni traduse de cei Șaptezeci, care au tradus Scripturile mai degrabă după înțeles, iar nu după literă și expresie. Citește și Dositei, p. 214. Acestea au fost spuse despre versiunea celor Șaptezeci.

A doua versiune a fost făcută de către Aquila, care a trecut de la creștini la iudaism în vremea împăratului Adrian în anul 130 după Hristos. A treia este a samarineanului Symmachus, care a trecut de la iudei la creștinism și a îmbrățișat erezia ebioniților în vremea împăratului Commodus. A patra este a lui Theodotion, care a fost inițial creștin, dar apoi a devenit marcionit, și care a tradus Scripturile în vremea lui Antonius Caracalla sau, după alții, în vremea aceluiași Commodus. Traducerile acestora trei din urmă nu s-au păstrat în întregime, ci doar pe fragmente și secțiuni.

Pe acestea patru Origen le-a adunat într-o singură carte, care avea patru coloane pe fiecare pagină, ca să poată fi văzute toate deodată dintr-o singură privire. El a numit această lucrare Tetrapla. Dar după ce a scris pe lângă acestea patru și originalul ebraic de o parte și de alta a paginilor, a numit cartea Hexapla. În sfârșit, după ce a adăugat la acestea șase și versiunea găsită la Nicopole sau în Ierihon în vremea lui Alexandru fiul lui Mammaeus și o a șasea [versiune greacă] găsită la Nicopole de lângă Actii după persecuția lui Severus, a numit cartea Octapla, de la cele opt coloane pe care le avea. Acestea sunt faimoasele Tetrapla, Hexapla și Octapla, necunoscute de cei mai mulți.

Observă însă că a fost găsită și o a șaptea versiune [greacă], a lui Lucian, marele ascet și martir, care a fost publicată în Nicomidia în vremea împăratului Constantin. Lucian, după ce a citit versiunile scrise mai înainte și a găsit originalul ebraic, a adăugat cele ce lipseau și a corectat cele ce erau în plus.

Așadar, cele trei versiuni, ale lui Aquila, Symmachus și Theodotion, n-au fost niciodată oficializate (edokimasthesan) și nici împuternicite (ekyrothesan) de către Biserică, pentru că acești bărbați, fiind apostați, au lăsat neclare (asaphe) cuvintele profețite despre Hristos. Totuși ele nu sunt cu totul nefolositoare (anopheleis), pentru că Origen a adăugat cele care lipseau în versiunea celor Șaptezeci din versiunea lui Theodotion, când a alcătuit Hexapla. Iar Ieronim spune în prefața la Psalmi că a auzit odată că profetul Daniel era citit în Biserică după versiunea lui Theodotion și chiar și astăzi Daniel este citit după versiunea lui Theodotion, pentru că la acesta [adică la cartea lui Daniel] versiunea celor Șaptezeci era confuză și nu s-a păstrat. Acestea au fost spuse despre versiunile grecești.

Versiunile siriacă și arabă și caldaică sunt și acestea folositoare (ophelousi) pentru înțelegerea (katanoesis) Scripturilor, mai ales cea siriacă, fiind mai veche și mai apropiată de textul ebraic. Căci pe aceasta o laudă marele Vasile în Hexaemeron, iar Biserica din Siria o folosește ca pe una făcută corect (orthos). Cea caldaică se numește Targum, ceea ce înseamnă parafrază, fiind alcătuită de trei rabini în secolul al V-lea. Aceasta nu este aprobată (enkrinetai) de Biserică, pentru că în multe pasaje are răspândite basme.

A cincea și cea din urmă este lăudată cea romană (itală) și cea latină a latinilor. Itala este mai veche, iar cea latină (care se numește și Vulgata) a fost publicată de Ieronim, bărbat înțelept, după cum mărturisește Augustin, priceput în cele trei limbi, care unele cărți din Vechiul Testament le-a tradus din ebraică în latină, iar Noul Testament l-a corectat doar în unele părți. Totuși după alții, părintele Vulgatei este necunoscut. Ea conține multe greșeli și multe lucruri care nu se află în textul ebraic. De aceea nu trebuie preferată (protimetea) față de versiunea celor Șaptezeci”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s