A folosit vreodată Biserica Ortodoxă Textul ebraic Masoretic?

Trebuie amintit că Textul Masoretic înseamnă textul ebraic standardizat și transmis de masoreți, în special de învățații evrei din Tiberiada din familia lui Aaron ben Așer. Este un text târziu, cele mai vechi manuscrise fiind de la finalul sec. IX și mai ales din sec. X. Este adevărat că există un mic fragment din sec. VII, dar cel mai vechi manuscris păstrat complet este cel din Sankt Petersburg din anul 1009, folosit de altfel pentru edițiile critice actuale (de pildă ediția a V-a revizuită Biblia Hebraica de la Stuttgart).

Rezultă că, dacă se pune problema recursului la Textul Masoretic, Biserica nu putea oricum face acest lucru decât, general vorbind, în al doilea mileniu. Dacă ne-am referi însă la textul ebraic standardizat, proto-masoretic, care a apărut după distrugerea Templului din Ierusalim, am putea spune că Biserica a apelat la textul ebraic mult mai devreme, prin traducerile în siriacă și respectiv în latină a Sf. Ieronim, de care am vorbit în postări anterioare.

După anul 1000, Biserica Ortodoxă și sinagoga existau ca două comunități relativ izolate, pentru că în Imperiul Bizantin așa se și impunea comunităților neortodoxe sau necreștine (evrei, armeni, arabi). Spre diferență de apusul medieval, în răsărit, cu mici excepții, nu au existat prigoane anti-evreiești. De altfel, în Bizanț a existat o comunitate evreiască specifică, a așa-numiților romaioți, care au adoptat limba greacă (la un moment dat chiar și în cult).

Primele contacte cu Textul Masoretic au apărut însă în Rusia, inițial în cercuri eretice. Către finele secolului al XV-lea, în zona Novgorodului, dar apoi răspândiți și în Moscova, au apărut iudaizanți, una dintre figurile de marcă fiind copistul moscovit Ivan Ciornâi (Thomson spune că era chiar preot; din păcate încă n-am putut să verific). Deși iudaizanții sunt aspru persecutați (vor fi arși pe rug în anii 1504-1505 – da, au practicat și ortodocșii arderea pe rug!), totuși corecturile lor făcute textului slavon al Vechiului Testament la Pentateuh au ajuns mai târziu în Biblia de la Ostrog din 1581, prima Biblie tipărită la ortodocși, iar apoi chiar în Biblia slavonă de la Moscova din 1663. Influențele au fost eliminate în Biblia elisabetană din 1751, actuala ediție slavonă folosită în Biserică. Dar aceste corecturi iudaizante, care s-au strecurat în textul slavon, sunt cu atât mai interesante, cu cât Biblia slavonă fusese inițial croită pe calapodul Septuagintei!

Textul Masoretic a fost însă acceptat în mod deschis și oficial ca sursă în traducerea rusă sinodală. După o lungă perioadă de tulburări, care au dus în 1826 chiar la desființarea Societății Biblice Rusești, în 1856 Sf. mitropolit Filaret (Drozdov) al Moscovei primește aprobarea țarului Alexandru II să reia procesul de traducere. Sf. Sinod al Bisericii Ruse și-a însușit viziunea Sf. Filaret (Drozdov) ca sursele folosite pentru traducere să fie originalele ebraic și grecesc. De altfel în 1845 Sf. Filaret a publicat un tratat în care apără importanța Septuagintei și a textului ebraic. Cam două treimi din textul ebraic este tradus de profesorul ebraist și semitolog Daniil Khvolson de la Facultatea de Orientalistică din Sankt Petersburg. Așa se naște în 1876 Biblia Rusă Sinodală (sinodal’nâi perevod), care este folosită până în ziua de astăzi.

La români situația este asemănătoare cu a rușilor. Prima Biblie integrală tradusă la noi, Biblia de la 1688, era făcută pe calapodul unei Biblii în greacă editată de protestanți hughenoți la Frankfurt în 1597. Dar această Biblie nu are un text curat al Septuagintei, ci prezintă o seamă de ajustări făcute după Vulgata, deci, indirect, din textul ebraic. Cam cum a fost Biblia slavonă cu inserții iudaizante de până la 1751! Biblia de la 1914, prima Biblie sinodală, este urmașa acestei Biblii cu modificări. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. În 1936, a doua Biblie sinodală, opera comună a arhimandritului Nicodim Munteanu (viitor patriarh) și a preoților Gala Galaction și Vasile Radu, adoptă deopotrivă ca surse Textul Masoretic și Septuaginta. Aceasta, ca și la ruși, este Biblia sinodală folosită până în prezent.

La greci apare în 1997 așa numita ΜΠΚ (Sfânta Scriptură, traducere după textele originale), publicată nu de Biserică, ci de Societatea Biblică Greacă. Deja în 1968, profesorul V. Vellas de la Atena tradusese 22 de cărți ale Vechiului Testament în katarevousa (greaca modernă conservatoare), folosind textul ebraic. După moartea lui Vellas în 1969, proiectul a fost continuat de un colectiv de profesori conduși de I. Oikonomou, din care făceau parte N. Olympiou, N. Papadopoulos, P. Simotas și V. Tsakonas. Între timp Grecia trece oficial la dimotiki (neogreaca populară) în 1976, iar la redarea în dimotiki au lucrat profesorii V. Tsakonas și M. Konstantinou, ajutați de un filolog, A. Chiotellis. Așa se naște traducerea neogreacă din 1997.

Este foarte instructivă scrisoarea de recomandare din partea Bisericii: „Cu bucurie am primit traducerea Vechiului Testament realizată din lucrarea trudnică a multor cercetători de specialitate, din textul original ebraic în limba greacă, pentru care Sfânta Maică, Biserica lui Hristos îi felicită pe cei care au realizat-o și lucrat-o, văzând-o pe aceasta ca pe una care poate ajuta temeinic poporul evlavios care are preocupări științifice pentru cunoașterea, înțelegerea și familiarizarea cu adevărul revelat de către Dumnezeu, fără să poată totuși înlocui traducerea din uzul liturgic și general din Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a celor Șaptezeci”.

Adepții exclusivismului Septuagintei ca text vechi-testamentar pentru Biserica Ortodoxă sunt nevoiți astfel să considere că marile Biserici ortodoxe (rusă, greacă, română) se află toate într-o mare eroare, acceptând ca ediții sinodale sau – în cazul grecilor – ca ediții recomandate/binecuvântate credincioșilor spre informare – Biblii bazate nu numai pe Septuaginta, ci și pe Textul Masoretic. Traducerea neogreacă spune clar că s-a bazat pe Biblia Hebraica Stuttgartensia, ediția critică a Textului Masoretic alcătuită de Societatea Biblică Germană. Și, fapt de luat aminte, se găsește din abundență chiar în pangarele din Sfântul Munte Athos.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s