Psalmul 50: Biruitor când vei judeca Tu?

Psalmul 50 (sau 51 în Biblia ebraică) este cel mai des folosit în cultul ortodox. Și totuși, un verset de la început (v. 5) nu prea poate fi înțeles: „Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu”. Dacă ne gândim puțin, partea de final nu are niciun sens. Dumnezeu este drept, de ce ar fi „biruitor” când judecă? Dacă este judecător, și știm că Dumnezeu este creatorul și judecătorul întregii lumi, nu se înțelege oare de la sine că deține autoritatea? Pe cine să biruie Dumnezeu, când judecă? Păcatul? Pe păcătos? De ce judecata este legată de biruință?

De fapt, în traducere nu este bună diateza. Recursul la ebraică nu ne ajută aici prea mult. Literalmente ar suna aproximativ așa: „vei fi curat la judecata ta (sau la judecarea ta)”. Dar rămâne neclar cine este cel judecat: omul sau Dumnezeu. În greacă se sugerează mai bine despre ce e vorba: „vei birui când te vei judeca (sau vei fi judecat)”. Contextul favorizează acest sens. Nu se pune problema judecății divine aplicate omului, ci a dreptății lui Dumnezeu dacă El însuși ar fi judecat. De altfel verbul ebraic tradus în greacă prin „vei birui” înseamnă mai exact „vei fi considerat corect”, „vei fi achitat”, „ți se va da dreptate”.

Omul păcătuiește în fața lui Dumnezeu, ni se spune la începutul versetului. În schimb, Dumnezeu este drept, adică are dreptate. Dacă Dumnezeu s-ar lăsa judecat de om, mergând amândoi înaintea unui ipotetic tribunal, cel căruia i se va da dreptate în final va fi Dumnezeu și nu omul. De multe ori omul se crede nedreptățit de Dumnezeu: nu merita ce i se întâmplă, nu a fost răsplătit pe cât s-ar fi cuvenit, nici recunoscut la justa valoare. Crede, așadar, că dacă l-ar da în judecată pe Dumnezeu, ar câștiga procesul.

Îmi aduc aminte de un film care avea chiar acest subiect (The man who sued God). Un bărbat, care își pierduse barca într-o furtună, află de la societatea de asigurări că nu va primi nicio compensație, pentru că asigurarea nu acoperă ghinioanele „aduse de Dumnezeu”. Atunci, respectivul decide să-l dea în judecată chiar pe Dumnezeu.

Avem însă chiar în Biblie o situație similară. Iov își declară nevinovăția, dorindu-și la un moment dat să se judece cu Dumnzeu însuși (Iov 9:33-35; 13:3 şi 16:21, ultimele nu în traducerea românească a Sinodalei, care edulcorează sensul inițial de chemare a lui Dumnezeu în judecată). În final însă se recunoaște „învins”, nu știm exact cu ce argumente, dar în orice caz a cântărit suficient faptul că Iov ajunge să-l vadă pe Dumnezeu. Or, văzându-l, ni se dă de înțeles că Iov vede și „dovezile” cu care Dumnezeu ar fi câștigat procesul.

2 comentarii

  1. Părinte Alexandru,

    eu traduc textul astfel: „Ție, singurului [Dumnezeu], am păcătuit [Σοὶ μόνῳ ἥμαρτον] și rău înaintea Ta am făcut, pentru ca să fii îndreptat în cuvintele Tale [ὅπως ἂν δικαιωθῇς ἐν τοῖς λόγοις Σου] și să biruiești în judecata Ta [καὶ νικήσῃς ἐν τῷ κρίνεσθαί Σε]” [Ps. 50, 6, LXX].

    Iar Sfântul David, aici, își recunoaște păcătoșenia sa în mod deplin și se consideră deja judecat și condamnat de Dumnezeu datorită păcatelor sale. Tocmai de aceea îndreptarea lui Dumnezeu în cuvintele Sale înseamnă recunoașterea că el a păcătuit împotriva cuvintelor Sale, a poruncilor Lui, și de aceea se consideră vrednic de pedeapsă. El știe că Dumnezeu deja a biruit și va birui în judecata Lui asupra sa, a Profetului, pentru că el se simte un păcătos vrednic de Iad.

    Adică problema judecății nu se discută, nu se problematizează de către Sfântul David, pentru că el știe că, după faptele sale, nu are niciun câștig de cauză în fața Lui.

    Iar pe Sfântul Iov l-a învins vederea Lui extatică, descrisă lapidar în Iov 38, 1, LXX, prin cuvintele: „a zis Domnul lui Iov, prin vârtej de vânt și nori [εἶπεν ὁ Κύριος τῷ Ιωβ διὰ λαίλαπος καὶ
    νεφῶν]”.

    Întotdeauna supremul argument al lui Dumnezeu e să îți arate bogățiile copleșitoare ale slavei Sale. În fața vederii Lui celei dumnezeiești înțelegi că nu știi nimic, că nu ai nimic, că n-ai ajuns nicăieri, că orice ai e prea mic în comparație cu ceea ce vezi întru slava Lui.

    Mă bucur că diversificați problematica teologică discutată și că vă faceți propriu dialogului! Numai bine!

    Apreciază

    • Doamne, ajută! Părinte, vă mulțumesc pentru comentariu.
      Miezul articolului nu este ideea mea. Teodoret de Cyr comentează așa: „Mie însumi – zice – m-am făcut pricinuitor de rele, iar dreptatea Ta strălucește. Că, aducându-se în mijloc la judecată cele făcute de Tine mie, și alăturându-se și înfățișându-se alături cele îndrăznite de mine – Tu te vei arăta drept și iubitor de oameni, iar eu mă voi vedea fără de lege și nemulțumitor” (ediția de la Mr. Petru Vodă, 2003, pp. 175-176). La fel am văzut și la Cuv. Eftimie Zigabenul și Sf. Nicodim Aghioritul: „… când Te vei judeca cu mine pentru acestea, Tu adică să te îndreptezi, iar eu, ticălosul, să mă osândesc”. De altfel și în Scriptură se vede „că S-a îndreptat Dumnezeu către David, oarecum judecându-Se cu dânsul prin Proorocul Natan” (ed. Egumenița, vol. 1, p. 601).
      Într-adevăr, cum se explică altfel forma de infinitiv MEDIU sau PASIV: krinesthai? Verbul nu este la activ. Traducătorul tâlcuirii Cuv. Eftimie și Sf. Nicodim, Ștefan Voronca, redă foarte bine textul grec: „să biruiești când Te vei judeca Tu”. Deci, înțelege și el că Dumnezeu Se judecă cu omul (în cazul respectiv, cu David), ca și cum ar fi două părți într-un proces.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s