Tâlcuire la icoana ortodoxă a Nașterii Domnului

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Sf. Roman Melodul, Condac la Nașterea Domnului, Utrenia 25 decembrie)

De Soborul Maicii Domnului, am fost însărcinat de un părinte de la biserică, pr. Stelian Păduraru, să explic în fața credincioșilor icoana Nașterii Mântuitorului. Aveam câteva elemente, dar asupra altora mi-a atras atenția chiar părintele Stelian, căruia îi mulțumesc și pe această cale. În urma colectării tuturor informațiilor, mult mai multe decât am prezentat eu în biserică, încerc să rezum semnificația teologică a icoanei, care și pe mine mă fascinează prin temele expuse.

Folosesc ca punct de plecare două variante înrudite între ele ale icoanei Nașterii care au devenit modele copiate intens: cea a Sf. Andrei Rubliov din sec. XV (prima imagine) și cea a lui Teofan Cretanul din sec. XVI (a doua imagine).

tumblr_mz1g85c6fW1qfg4oyo1_1280

 

Theophanes of Crete - Nativity Icon

În centrul icoanei, este reprezentată Maica Domnului, întinsă lângă Prunc pe o pernă. Perna are forma unei crisalide, simbol al fecioriei folosit în antichitate. Înțeleg că în mediul iconografic ortodox au fost discuții despre poziția corpului în cazul Maicii Domnului. Dacă stătea prea întinsă, s-ar fi putut sugera că a suferit de durerile nașterii. De aceea, modele discutate preferă o poziție semi-așezată (în capul oaselor), pentru a dovedi că nașterea a fost lipsită de dureri. Deja în Viața Maicii Domnului atribuită Sf. Maxim Mărturisitorul (paragraful 53) se spune că Fecioara nu a născut în dureri, marcă a păcatului strămoșesc (Facere 3:16).

Ne surprinde că Pruncul nu are scutece, ci giulgiu, nici nu este așezat într-un culcuș, ci de-a dreptul într-un mormânt. Acesta este mesajul cel mai percutant al icoanei, că Nașterea Fiului lui Dumnezeu s-a petrecut doar în vederea morții: S-a născut ca să moară, căci doar așa ne poate aduce mântuirea.

Icoana prezintă locul nașterii lui Hristos ca fiind o peșteră. Este o veche tradiție, prezentă pentru prima dată la Sf. Iustin Martirul și Filosoful (Dialogul cu iudeul Tryphon 78), dar și în Protoevanghelia lui Iacob 18:1. Evangheliile canonice care menționează nașterea, Luca și Matei, sugerează mai degrabă o casă. Luca vorbește despre un „han” (katalyma): „nu mai era loc pentru ei în han” (Luca 2:7), iar Matei despre o „casă” (oikia), unde are loc și vizita magilor (Matei 2:11). Luca precizează însă că Iosif și Maria nu au mai găsit locuri în hanul propriu-zis, ci doar în „iesle” (phatne) (Luca 2:7). Dar nu este nicio contradicție cu casa, pentru că pe vremea aceea, casele din Orient aveau la parter spațiul pentru animale (grajdul), iar la etaj spațiul pentru dormit rezervat oamenilor. Casa de locuit și grajdul erau sub același acoperiș! Era un han, dar pentru că n-au mai găsit locuri libere, Iosif și Maria s-au adăpostit în spațiul animalelor.

Icoana însă reține tradiția cu peștera. S-ar putea să nu fie nicio contradicția între textul bibic și această tradiție, pentru că – istoric vorbind – este posibil ca grajdul hanului respectiv să fi fost amenajat într-o cavitate din stâncă, mai ales că Betleemul are asemenea zone stâncoase. Icoana alege să reprezinte doar peștera, nu și casa (hanul), pentru a sugera mai bine teologic semnificația nașterii lui Hristos. Peștera seamănă cu un pântece matern. Pământul, cosmosul, Îl primește în pântecele său pe Însuși Dumnezeu.

Lângă Hristos, sunt reprezentate două animale: un bou și un asin. De ce nu și oi sau capre? Pentru că se face referire mai bine la textul lui Isaia: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnul său, dar Israel nu Mă cunoaște, poporul Meu nu Mă pricepe” (Isaia 1:3). Se insistă așadar că fiii lui Israel, care ar fi trebuit să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, nu s-au ridicat atunci la măsura așteptărilor. Dacă ar fi știut Cine este Cel care Se naște, I s-ar fi găsit un loc potrivit. Putem extinde interpretarea. Nu este vorba numai de fiii lui Israel, ci de noi toți, oameni din toate timpurile, care nu-L mai recunoaștem pe Dumnezeu Întrupat, și ne situăm astfel mai jos decât animalele necuvântătoare, care L-au recunoscut. Într-adevăr, boul și asinul se uită țintă la El. Într-un alt text, de la profetul Avacum, se spune: „Între două dobitoace Te vei face cunoscut” (Avacum 3:2, variantă prezentă doar în Septuaginta). De altfel, Evanghelia (apocrifă) a lui Pseudo-Matei 14 conține tocmai această idee dezvoltată: „A treia zi de la nașterea Domnului, Maria a ieșit din peșteră, a intrat într-un staul și a așezat copilul într-o iesle care se afla acolo [încercare de a împăca ambele tradiții, peștera și staulul]. Un bou și un asin i s-au închinat”.

Revenind la icoană, putem spune că lumea lipsită de ospitalitate este reflectată și de pustietatea pământului. După căderea în păcat, pământul a devenit pustiu, dându-și roadele după multă trudă și sudoare omului care a introdus păcatul în lume. Remarcăm pământul stâncos și arid din jurul peșterii.

Deasupra Pruncului steaua își trimite raza. Ea face legătura cu cerul, reprezentat și de corul de îngeri care slăvesc Nașterea lui Hristos. Sf. Evanghelist Luca, spune că alături de îngerul care le-a binevestit păstorilor despre nașterea Pruncului, s-a arătat mulțime de oaste cerească, „lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus (sau întru cele de sus) și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” (Luca 2:14), adică slava lui Dumnezeu se manifestă în mijlocul îngerilor (sau întru cele de sus, în ceruri), iar bunăvoirea Lui și pacea vin în mijlocul oamenilor, pe pământ.

În partea stângă a icoanei, sunt zugrăviți magii, menționați doar la Matei. Scriptura nu le precizează numărul, dar tradiția l-a restrâns la trei. Tot din tradiție le cunoaștem și numele. De pildă, Excerpta Latina Barbari 51B, 49 (Extrasele latinești ale lui Barbarus), o traducere cu multe greșeli în latină a unui manuscris grecesc din jurul anului 500 d.Hr., redă numele lor ca Bithisarea, Melichior și Gathaspa. Într-un mozaic bizantin din biserica Sf. Apolinarie cel Nou din Ravenna de sec. VI, cei trei magi sunt numiți Gaspar, Melchior și Balthassar, având și vârste diferite: unul este bătrân (cu barba albă), altul în floarea vârstei (cu barbă), iar altul tânăr (imberb). Sunt reprezentați în haine persane, cu căciuli frigiene pe cap. De altfel, chiar termenul de magi (magoi) îi indică drept înțelepți din Răsărit (Matei 2:1), preoți sau astrologi, în orice caz reprezentanți ai celorlalte religii. Faptul că aceștia, prin studierea cerului, ajung să afle vestea despre nașterea Regelui iudeilor (Matei 2:2) arată că omenirea putea, prin revelația naturală, să cunoască ideea fundamentală a nașterii lui Mesia. Nu putea ajunge la detalii, accesibile doar prin revelația supranaturală, Sfânta Scriptură. Doar de acolo, magii află prin cărturarii iudei că Hristos trebuie să se nască în Betleem. Evanghelia după Matei narează că a fost invocat textul din Miheia 5:1: „Și tu Betleem, pământul lui Iuda, nu ești nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși Cârmuitor, Care va paște pe poporul Meu, Israel” (Matei 2:6). În tradiția occidentală, magii au fost identificați chiar cu regi din Răsărit, iar proveniența lor acoperă o arie cât mai diversă: India, Persia și Arabia. Că sunt din Arabia știa deja Sf. Iustin în textul invocat mai sus (Dialogul cu iudeul Tryphon, 78). Totuși, în tradiția răsăriteană, inclusiv în modele iconografice discutate aici (Sf. Andrei Rubliov și Teofan Cretanul), ei nu au coroane regale, ci doar căciuli.

Darurile magilor sunt în număr de trei: aur, tămâie și smirnă (Matei 2:11). Probabil că de aici s-a ajuns și la numărul magilor. Simbolismul darurilor trimite la ideea centrală, amintită mai sus: Nașterea este spre moarte. Aurul simbolizează regalitatea, tămâia simbolizează preoția (Hristos este arhiereu după rânduiala lui Melchisedec), iar smirna, mirul, simbolizează ungerea morților. Mesajul este foarte interesant: Regele iudeilor Se va aduce ca jertfă și va fi îngropat.

În registrul din dreapta al icoanei sunt zugrăviți păstorii, care apar doar în descrierea lui Luca. Textul biblic povestește că erau cu turmele pe câmp și făceau de strajă noaptea (Luca 2:8). De aici, s-a dezvoltat tradiția potrivit căreia Hristos S-a născut chiar la miezul nopții. Lor li se arată îngerul Domnului și le binevestește că li S-a născut „Mântuitor” (soter), Hristos Domnul (christos kyrios), adică Mesia, în cetatea lui David. Semnul că minunea s-a petrecut este că vor găsi un prunc, culcat în iesle (Luca 2:11-12). Este într-adevăr un semn, adică ceva special, pentru că pruncii nou-născuți nu stau în iesle, ci în leagăn sau pătuț, sau în orice caz într-o încăpere pentru oameni, nu pentru animale.

În registrul de jos sunt două scene care nu apar în Scriptură, ci sunt inspirate din Evangheliile apocrife (Protoevanghelia lui Iacob). Una reprezintă chestiunea divinității lui Hristos, iar cealaltă chestiunea umanității. Mai întâi, Dreptul Iosif este prezentat bătrân. În Protoevanghelia lui Iacob 9:2 se precizează chiar că era văduv, avea deja fii și fiice, iar când îi este dată în grijă Maica Domnului, exclamă: „Eu am copii și sunt bătrân, în vreme ce Maria e de-abia o copilă”.

Spre deosebire de iconografia apuseană, care insistă pe „Sfânta Familie” și îl include pe Iosif în scena nașterii, alături de Maria, în icoana ortodoxă Dreptul Iosif este zugrăvit separat de scena propriu-zisă a nașterii, pentru a arăta că Nașterea lui Hristos n-a fost omenească, ci dumnezeiască. Hristos nu a avut tată omenesc. Dar scena este amplificată de un detaliu extra-biblic. La fel ca în Protoevanghelia lui Iacob 13–14, Dreptul Iosif este cuprins de temeri cu privire la nașterea minunată. În icoană, îndoielile sunt reprezentate de întâlnirea dreptului Iosif cu un bătrân, întruchipare a diavolului, care îl ispitește: A fost nașterea în chip minunat sau nu? Altfel zis, a fost o naștere de la Dumnezeu sau de la oameni? Se pune astfel în discuție dumnezeirea lui Hristos.

A doua scenă pune accentul pe umanitatea lui Hristos. Inspirată tot din Protoevanghelia lui Iacob 19–20, le prezintă pe cele două moașe, dintre care una este numită Salomeea. Ele Îl spală pe Prunc, dovadă a umanității asumate de Fiul lui Dumnezeu. Dar și aici se pusese problema minunii dumnezeiești. Salomeea pusese la îndoială nașterea feciorelnică și vrea să verifice. Își vatămă mâna și doar când Îl ia pe Prunc în brațe mâna i se vindecă. În Evanghelia lui Pseudo-Matei 13:3-5, cele două moașe se numesc Zelomi, cea credincioasă, și Salomeea, cea care pune la îndoială minunea și își vatămă mâna.

Ce mi se pare interesant este că și această icoană, ca și icoana Învierii, recuperează și elemente de tradiție, din afara Scripturii. Într-adevăr, pentru ortodocși, nu numai Scriptura este sursă a revelației (sola Scriptura), ci și tradiția.

Remarc cu deosebită admirație că icoana Nașterii Domnului, în cele două variante prezentate, exprimă foarte bine specificul ortodox. Pentru mine ca biblist, pentru că eu însumi caut această identitate ortodoxă, este un exemplu extraordinar de exegeză liturgică a textului biblic.

Site-uri foarte utile:

https://jesusicon.com/nativity-icon-jesus/

https://russianicons.wordpress.com/tag/nativity-icon/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s