Are fundament biblic cultul sfinților (partea I)? Nu cumva morții sunt morți?

Cultul sfinților reprezintă una dintre deosebirile fundamentale dintre protestantism și bisericile tradiționale (ortodoxă și catolică). Protestanții și neoprotestanții îl resping pentru că nu este biblic.

Îmi propun să cercetăm această problemă, împărțind-o în trei discuții oarecum separate. Mai întâi, trebuie văzut dacă Biblia susține că drepții morți sunt activi și se pot implica prin urmare în viața celor rămași pe pământ. În al doilea, dacă drepții morți pot mijloci pentru cei vii (și dacă mijlocirea în general în fața lui Dumnezeu este în regulă). În al treilea rând, dacă potrivit Bibliei se accepta ca cei vii să se închine în fața drepților morți (reprezentați în icoane).

Mă voi opri la prima problemă. Ai cui să te adresezi? Spun asta pentru că adventiștii susțin că la moarte sufletul dispare, fiind înțeles ca suflare de viață. Nu ar exista, altfel spus, suflet nemuritor. Așa s-ar explica de ce Biblia vorbește despre înviere: aceasta înseamnă momentul când trupul este iarăși însuflețit și omul prinde iarăși viață. De altfel, pentru adventiști iadul nu este veșnic: osânda veșnică a celor păcătoși este de fapt moartea, inexistența. Problema nu există pentru ceilalți creștini, care acceptă sufletul nemuritor: moartea este doar o trecere de la existența trupească la una netrupească. Învierea înseamnă în acest caz realipirea trupului la sufletul care a continuat să existe și după moarte.

Discuția poate părea unora surprinzătoare, pentru că suntem obișnuiți să ne gândim că nemurirea sufletului constituie unul dintre pilonii religiei. E o problemă însă care merită dezbătută. Dacă sufletul nu persistă după moarte, cultul sfinților devine fără obiect.

Adventiștii folosesc multă ingeniozitate în a respinge textele biblice care sprijină conceptul de existență a sufletului după moarte. Voi încerca să mă refer doar la cele care le ridică dificultăți în găsirea unei căi de scăpare. Mă voi limita la argumente exclusiv din Scriptură, pentru că în fond aceasta aș vrea să discut: dacă există sau nu argumente BIBLICE pentru cultul sfinților.

Consider că există două grupe de texte biblice care le provoacă adventiștilor lovituri mortale în concepția lor despre sufletul muritor. Prima grupă este reprezentată de textele sinoptice despre Schimbarea la Față a lui Iisus. Toți cei trei evangheliști sinoptici spun că alături de Iisus s-au arătat Moise și Ilie. Cazul lui Ilie iese din discuție, pentru că acesta nu murise. Dar prezența lui Moise, mort de mult, le ridică adventiștilor probleme insurmontabile. Dacă murise, trebuia să fie inactiv, după concepția lor.

Adventiștii furnizează de fapt o explicație. Moise fusese înviat. Problema este că niciun text biblic nu sprijină această explicație. Adventiștii se agață de Epistola lui Iuda versetul 9, în care arhanghelul Mihail (identificat de adventiști cu Iisus Hristos) se certa cu diavolul pentru trupul lui Moise. Acum, cercetările biblice văd în această idee preluarea dintr-o apocrifă, Testamentul lui Moise. Discuția oricum nu ne ajută, pentru că apocrifa s-a păstrat fără finalul în care se afla acest episod. Chestiunea de bază este însă că o explicație mai plauzibilă cu privire la cearta pe trupul lui Moise rămâne următoarea. În Deuteronom 34:6 se sugerează că Domnul Însuși l-a îngropat pe Moise, așa încât nimeni nu cunoaște locul mormântului lui Moise. Tendința literaturii mai târzii este să îi folosească pe îngeri ca intermediari ai acțiunii divine. De pildă, Vechiul Testament spune că Domnul i-a dat legile lui Moise. În Noul Testament, se precizează însă că Legea a fost dată prin intermediul îngerilor. La fel și aici. Nu Domnul Însuși l-a îngropat, ci propriu-zis arhanghelul Mihail. Diavolul însă revendica trupul lui Moise, încerca să-l priveze de un asemenea privilegiu al înmormântării divine/angelice. Oricum am privi lucrurile și pe orice parte le-am întoarce, Biblia nu spune și nici nu sugerează că Moise a fost înviat cândva înainte de arătarea lui la Schimbarea la Față.

Prezența unui drept al Vechiului Testament nu mai miră, dacă ne gândim că în Luca 16, săracul Lazăr a fost dus în „sânul lui Avraam”, adică în comuniune cu Avraam, ca și cum ar sta la masă cu el (pe vremea aceea, oamenii stăteau la masă tolăniți, fiind semn de prietenie să te sprijini cu capul la pieptul cuiva). De altfel, bogatul i se adresează, iar Avraam îi răspunde. Adventiștii sunt obligați aici – ca să-și apere doctrina – să spună că e doar o pildă, influențată de mentalitatea elenistică de atunci. Dar oare e bine să spunem că Domnul Iisus Hristos se aventura cu povestiri SF (elenistice) ca să-și ilustreze învățătura? De altfel, textul biblic nu spune explicit că este vorba de o parabolă, ci povestirea începe direct „Era un om bogat… iar un sărac, anume Lazăr, zăcea…”.

A doua grupă de texte despre care consider că îi pune într-o reală dificultate pe adventiști este cea cu textele în care apare expresia „s-a adunat cu strămoșii săi”. Expresia se traduce „s-a adăugat la poporul său”, dar în ebraică se întâlnește un plural. Nu e poporul, cât sunt avuți în vedere strămoșii. O expresie înrudită este „s-a culcat lângă părinții săi”. Oricum, această precizare nu modifică substanțial argumentarea.

Vechiul Testament vorbește în multe ocazii despre locașul morților, numit șeol. Se sugerează că șeolul s-ar afla undeva în străfundurile pământului, cam cum era imaginat locașul morților și în alte culturi antice. Unele texte biblice spun că în locașul morților sunt refaim, umbrele celor morți, care își duc o existență precară în întuneric și uitare (vezi Isaia 14:9-10). Sigur că adventiștii spun că aici sunt metafore de inspirație orientală, pentru că textele sunt poetice.

Dar ce te faci cu narațiuni istorice care spun sec că cel care moare „se alătură strămoșilor săi” sau „se culcă lângă părinții săi”? Nu poate fi vorba de o alăturare fizică a corpului celui decedat la corpurile strămoșilor, depuse în același mormânt. Expresia apare și în cazul unora care nu au fost îngropați în mormântul familiei (Avraam, Iacob, Moise și Aaron). Expresia nu apare în poezie, ci în proză și în dialog. De pildă, despre Avraam se spune: „A expirat și a murit… și s-a alăturat strămoșilor săi” (Geneza 25:8).

O monografie recentă, a lui Richard Steiner publicată în 2015 la editura Societății de Literatură Biblică (SBL) tratează chiar concepția despre suflete destrupate. Faptul că sufletul (nepeș) poate subzista și dincolo de trup este atestat în cultura mesopotamiană, unde e numit etemmu, și siriană, unde e numit NBȘ (pronunțat poate nabșu, dar înrudit sigur cu nepeș-ul ebraic). Asemenea exemple legate de credința în suflete destrupate întâlnim de pildă în Ezechiel 13:18 (o practică magică de capturare a sufletelor). De altfel, și în Noul Testament se constată perpetuarea ideii că sufletul poate subzista și dincolo de moarte, fără trup: apostolii cred inițial că „văd duh (gr. pneuma)” când Iisus Hristos înviat li se arată (Luca 24:37). E nevoie ca Iisus să îi încredințeze că are și trup. Nu poate fi vorba aici de duh de înger (Fapte 12:15) sau de demon, ci de duhul celui decedat. Luca precizează când se referă la duhuri necurate sau duhuri de demoni (6:18; 7:21 și 4:33). La fel și când ucenicii pe mare cred că văd o fantomă (gr. phantasma) când Iisus se apropie de corabie, mergând pe apă (Marcu 6:49; Matei 14:26). Textele sunt argumente puternice că în perioada Noului Testament, exista concepția subzistenței sufletelor după moarte.

De altfel, în Evrei 12:22-23 se spune așa: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile drepților/celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți (gr. pneumasi dikaion teteleiomenon)”. Faptul că cei cărora le este adresată epistola s-au apropiat deja de aceste realități spirituale demonstrează că scena nu trebuie împinsă la sfârșitul istoriei, ci chiar acum. Acum, în vremea de față, cei de pe pământ se apropie de duhurile drepților desăvârșiți, imagine care ne sugerează legătura cu sfinții din ceruri, exact cum învață Bisericile tradiționale (ortodoxă și catolică).

Ar mai fi aici de adăugat ceva. Din 1 Tesaloniceni 3:13 știm că la Parusie, deci la sfârșit, Hristos va veni „împreună cu toți sfinții săi”. Cine sunt însă acești sfinți? Scena este, desigur, inspirată din Zaharia 14:5 („Va veni Domnul, Dumnezeul meu, și toți sfinții împreună cu El”). Dar, dacă în Vechiul Testament „sfinții” sunt îngerii, în Noul Testament situația este puțin mai complexă. Hristos vorbește de venirea Sa cu „sfinții îngeri” în Matei 25:31; Marcu 8:38. Dar Pavel folosește denumirea de „sfinți” exclusiv pentru creștini, adică pentru oameni, nu pentru îngeri. În Apocalipsă, „sfinții” sunt atât îngerii, cât și oamenii, așa cum rezultă din 5:8 de pildă, unde cele patru făpturi vii (îngerești) și cei douăzeci și patru de bătrâni se prosternează înaintea Mielului (Hristos) și îi aduc cupe de aur cu tămâie, ca rugăciune a „sfinților”. 1 Tesaloniceni este scrisă de Pavel, deci în mod normal ar trebui să căutăm înțelegerea textului plecând de la utilizarea termenilor în corpusul paulin. Dacă Pavel folosește de fiecare dată „sfinți” pentru oameni, ar trebui să ne așteptăm ca și Parusia descrisă în 1 Tesaloniceni 3:13 să îi aibă în vedere – cel puțin în primul rând – pe oamenii sfinți, care vin împreună cu Hristos. Adică „duhurile drepților, făcuți desăvârșiți” din Evrei 12:23.

Adventiștii atrag – pe bună dreptate – asupra expresiei „sufletul moare”. Este corect. Dar nu trebuie uitat atunci că există și expresia „ieșirea sufletului” (Geneză 35:18) sau faptul că martirul Ștefan se roagă la moarte: „Doamne Iisuse, primește duhul meu” (Fapte 7:59). Ce se poate accepta apropiat de poziția adventiștilor este că probabil exista în iudaism și părerea după care sufletul moare. Iosif Flaviu spune despre saduchei că „în privința subzistenței sufletului după moarte, a pedepselor și a răsplății de dincolo, aceștia nu le susțineau” (Războiul iudaic 2.8.14). Nu știm cât de epicureici erau într-adevăr saducheii (vezi, altfel nuanțat, Fapte 23:8), dar este posibil ca unii dintre evrei să nu fi crezut pe atunci în nemurirea sufletului.

Moartea este numită încă de la prima scriere creștină, Epistola 1 Tesaloniceni a lui Pavel, „adormire” (4:13-15; 1 Corinteni 7:39; 15:6, 18, 20, 51; Fapte 7:60). Mi se pare cea mai potrivită denumire, cu adâncă întemeiere biblică. Sigur, se poate obiecta că dacă cineva doarme, cum ar putea el să mijlocească pentru cei vii? Întrebarea este bună și mă voi ocupa de ea în postarea viitoare, dar deocamdată mă mulțumesc să constat – împotriva adventiștilor –, că dacă cineva doarme, nu e mort.

11 comentarii

  1. Domnului Alexandru Mihaila cu respect si
    multa admiratie
    Sufletul este nemuritor ,asta este unul din temeiurile credintei noastre crestin -ortodoxa.Se pot aduce mult mai multe texte biblice decat cele pe care le ati invocat dumneavostra in sprijinul acestei afirmatii ( din Apocalipsa 4,9 ,din Evanghelia lui Ioan ,prea multe ca sa citez si din Pavel ,de ex 2 cor 5 si filipeni 1) De asemenea Iosif Flaviu prezinta credinta evreilor din perioada redactarii Noului Testament in postexistenta de dupa moarte in „antichitati iudaice ” cartea a 18 capitolul 2 .Numai saducheii nu credeau in nemurirea sufletului si nici in inviere ,fariseii si toate celelalte grupari politico – religioase credeau atat in nemurirea sufletului cat si intr o inviere ,e adevarat ,doar selectiva .
    Pentru Moise insa am argumente pentru …inviere.Atat Iosif Flaviu ,cat si Filon din Alexandria in ” viata lui Moise ” se refera la invierea ,ca transformare in lumina dumnezeiască ( citez din memorie ) a lui Moise .Se adauga deci Epistolei lui Iuda si Testamentului lui Moise si altor Apocalipse intertestamentare.
    Exista, mi se pare si alte doua argumente .primul tine de limba ebraica ,al doilea de limba greaca.
    Cel dintai : Moise este pe evreieste Mose.permutand literele avem …hasem.psalmul spune : numai numele Lui se va inalta.
    Al doilea ,pe greceste este un joc de cuvinte intre soma ,trup si sema ,mormânt. De aici ,la Platon ( referintele le las deoparte ,daca e nevoie revin ) si inaintea lui la orfici se inlocuia sema cu soma si invers ,trupul fiind inteles ca fiind mormant ,sau mormant al sufletului.concluzie : daca dispare ( nu se cunoaste) mormântul se poate considera ca a disparut trupul.In cazul lui Moise,aceasta se produce prin inviere cum stiau iosif flaviu si filon si autorii apocalipselor si ai noului testament. Caci Petru vroia sa faca trei colibe.era sărbătoarea ” sukot ” iar Moise care i a condus prin pustie era o prezenta concreta, materiala ,trupeasca. Ca si Ilie si Iisus Dumnezeu.
    P.S. E primul mesaj de acest tip.Nu stiu inca coresponda pe facebook.
    Pentru text : fac distintie intre persoana vie a lui Moise ( cu nume egiptean,deci atestat in Egipt in contextul Iesirii ) si Legea mozaica din Pentateuh sau Tora ,pentru care e nevoie de abordarea criticii biblice ,adica pe surse ” iahvista ” elohista ” ….
    Omul a inviat nu Legea ,care e a mortii vorba lui Pavel.

    Apreciază

    1. Am încercat să răspund folosind argumente pe care le-am socotit acceptabile și de adventiști. În fond, această primă parte a materialului îi viza pe ei. Eu zic că aveți dreptate cu celelalte argumente, probabil că adventiștii vor spune că sunt influențe grecești, nu sunt curat ebraice. Am reținere doar la permutarea cabalistică din m-ș-h în h-ș-m. E argument mistic mai degrabă. Mulțumesc pentru comentariul amplu.

      Apreciază

      1. Si inca un text noutestamentar care sugereaza ca Moise e viu dupa moarte ,probabil in trup daca trupul a disparut: Ioan 5,45 Moise( omul nu textul atribuit lui ) este cel care i va invinui pe iudei la Tatal.
        De asemenea cei doi martori din Apocalipsa 11 sunt identificați uneori cu Moise si Ilie ( nota lui mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania la text)
        Oricum prezenta lui Moise alaturi de Ilie la Schimbarea la față a lui Hristos este o certificare a iertarii pacatului său de la apa Meriba ” din cearta/ ape multe ” .
        Cu stima Sandu Tarsia

        Apreciază

  2. Moise face parte din Biserica celor întâi-născuți din morți prin prima înviere, din Ierusalimul ceresc (Evr 12,22-23), dintre sfinții adormiți care au înviat după învierea lui Isus Cristos și s-au arătat multora în sfânta cetate (Mt 27,52-53). Sfinții martiri (și cei asimilați lor) au nu numai sufletul viu, ci și trup înviat, părtași de prima înviere, de Învierea lui Isus Cristos. A doua moarte nu are putere asupra lor, ei mijlocesc fiind preoți al lui Dumnezeu și ai lui Cristos (Apoc 20,6).
    Sufletul nu este muritor la prima moarte, la moartea trupului, dar poate fi muritor la a doua moarte, în balta de foc (Apoc 20,14), fapt amintit și de Isus Cristos când a spus să nu ne temem de cei care ucid trupul (prima moarte), dar sufletul nu-l pot ucide, ci să ne temem de Cel (Dumnezeu) care poate nimici și trupul și sufletul în ghenă (Mt 10,28), a doua moarte.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s