Întreitul lemn al Crucii

Tradiția după care Crucea lui Hristos era făcută din trei soiuri de lemne diferite pare să fie o veche tradiție creștină de inspirație biblică. Ea se leagă în special de Mânăstirea Sf. Cruce din apropierea Ierusalimului. Deja într-o versiune greacă din sec. VII-IX, tradusă în jur de 1200 în slavonă, se spunea că Lot a găsit pe malul Nilului trei lăstari, pe care a trebuit să-i îngrijească pentru a-și ispăși incestul cu fiicele sale. Regele Solomon a încercat zadarnic să folosească lemnul la construcția Templului din Ierusalim. În cele din urmă, din lemnul celor trei lăstari este făcută Crucea lui Hristos.

De altfel, Mânăstirea Sf. Cruce de lângă Ierusalim a fost întemeiată în sec. VII, iar potrivit tradiției ei fondatoare a fost ridicată chiar pe locul unde au fost sădiți cei trei lăstari ai lui Lot, crescuți într-un singur copac întreit.

Dar tradiția are și o variantă mai veche, în care nu Lot, ci Set plantează întreitul arbore, ale cărui semințe sunt primite chiar din Rai. Urme ale acestei tradiții apar deja în Evanghelia apocrifă a lui Nicodim (cap. 19): Set este trimis de Adam să aducă din Rai untdelemn din pomul milei (= pomul vieții), dar Arhanghelul Mihail îi spune că untdelemnul va fi primit de oameni abia peste 5500 de ani, așadar odată cu Mântuitorul Iisus Hristos.

În sec. XIII, arhiepiscopul de Genova, Iacob da Voragine (Jacopo da Varazze), întocmește cunoscuta lucrare Legenda aurea, o amplă lucrare de compilație cuprinzând viețile sfinților. În capitolul despre viața lui Adam, Iacob amintește de tradiția potrivit căreia Set este trimis de Adam în Rai să-i aducă untdelemn din pomul milei, dar primește doar semințe din acest copac, pe care i le pune lui Adam sub limbă atunci când îl îngroapă în valea Hebronului. Din gura lui Adam, cresc trei arbori din trei semințe, iar din lemnul acestora va fi făcută Crucea lui Hristos.

În sec. XIV, un călugăr franciscan, Niccolo da Poggibonsi, călătorește în Țara Sfântă și ține un jurnal de călătorie, în care menționează și Mânăstirea Sf. Cruce și povestea ei. În loc de Lot, apare Set, care primește un lăstar al pomului vieții din Rai și îl sădește pe mormântul lui Adam din Hebron. Copacul din Hebron va fi tăiat de Solomon pentru construcția Templului și din acesta va fi făcut stâlpul Crucii. Bârna orizontală a Crucii (patibulum) a fost făcută în schimb din lemn de chiparos din locul unde va fi ridicată Mânăstirea, iar plăcuța pe care au stat picioarele Mântuitorului (suppedaneum) era din lemn de cedru. Este menționat și un al patrulea soi de lemn, măslin, dar nu pentru Cruce, ci pentru plăcuța pe care era scrisă vina condamnaților (titulus).

Cu riscul unor simplificări, putem reconstrui tradiția despre lemnul Crucii, așa cum o face profesoara Barbara Baert de la Leuven: Când i se apropie sfârșitul, Adam îl trimite pe Set în Rai, de unde să încerce să aducă untdelemn tămăduitor din pomul vieții. Arhanghelul Mihail nu-l lasă să intre, Set se întristează, dar este lăsat să vadă în Rai un copil care plânge fratricidul lui Abel în vârful unui copac, care este uscat, dar devine apoi verde. Lui Set i se făgăduiește izbăvirea după 5500 de ani și acesta primește trei lăstari (sau semințe) din pomul vieții, pe care le sădește în mormântul lui Adam la Hebron. Moise, prin înștiințare dumnezeiască, ia acest arbore, cu lemnul căruia îndulcește apele la Mara și apoi îl sădește în pământul Moabului. Mai târziu, David îl transplantează din Moab în Ierusalim, pe drum petrecându-se minuni: prin atingere un lepros se vindecă, iar un etiopian (negru) devine alb. În Ierusalim, copacul crește foarte falnic, încât David trebuie să mute zidul orașului. La poalele lui, unde era și o fântână, David alcătuiește Psaltirea. Regele Solomon taie copacul pentru a-l folosi la construcția Templului, dar trunchiul își tot schimbă dimensiunea și nu se potrivește în Templu, așa că Solomon îl folosește la construcția unui pod peste valea Chedronului. Pe acest pod de lemn se întâlnesc Solomon și regina din Saba, care, primind duh profetic, vestește că de acel lemn va fi spânzurat Mesia, Care va fi ucis de iudei. Neîncrezător, regele Solomon aruncă trunchiul în scăldătoarea oilor (piscina probatica), adică piscina Betezda, de lângă Biserica Sf. Ana din Ierusalim. Acolo, peste veacuri, îl vor găsi plutind iudeii, care îl vor folosi la Crucea lui Hristos („Revisiting Seth in the Legend of the Wood of the Cross”, în: Lorenzo DiTommaso, Matthias Henze și William Adler [ed.], The Embroidered Bible, Brill, Leuven / Boston, 2018, p. 133).

Tradiția lemnului întreit apare însă și în spațiul bizantin. O regăsim în epigrama de pe un relicvar bizantin confecționat pentru Alexios Doukas, un nepot de-al împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118), păstrat în abația din Grandmont după ce a fost donat în 1174 de către Almaric I, regele latin al Ierusalimului. Din păcate, relicvarul a fost distrus în timpul revoluției franceze, dar, din fericire, au supraviețuit desene și descrieri de inventar ale lui din sec. XVII (vezi Brad Hostetler, „Middle Byzantine Personal Devotion”, în: Renana Bartal, Neta Bodner și Bianca Kühnel [ed.], Natural Materials of the Holy Land and the Visual Translation of Place, 500-1500, Routledge, 2017, London / New York, pp. 179-181). Epigrama face aluzie tocmai la tradiția în discuție:

„După ce a dormit puțin în pomul întreit (tridendria),
Împăratul tuturor și Dumnezeu-Omul Cuvântul
a dăruit mult har copacului (dendrō).
Pentru că se răcorește tot cel cuprins de boală
care caută scăpare la ramurile pomului întreit (tridendrias)”.

Cel mai fascinant este că tradiția lemnului întreit (tridendria) are o bază biblică. În Isaia 60:13, citim în Septuaginta: „Și slava Libanului va veni la tine laolaltă cu chiparosul și pinul și cedrul, ca să preamărească locul Meu cel sfânt”. Textul ebraic are copaci din alte soiuri: ienupăr fenician (juniperus phoenicea), un conifer neidentificabil (brad sau pin) și chiparos; la fel și cel latin al Vulgatei: brad, cimișir (buxus) și pin. Dar Textul ebraic are un adaos semnificativ: „iar Eu voi preamări locul picioarelor Mele”.

Sigur că în sens pur ebraic, „locul picioarelor Domnului”, ca și „locul Lui cel sfânt” este Templul din Ierusalim, dar în sens duhovnicesc chiparosul, pinul și cedrul preamăresc locul cel sfânt pe care Domnul S-a jertfit pentru păcatele oamenilor, Crucea, cu tot cu suppedaneum, locul de sprijin al picioarelor. Acest verset poate fi interpretat, așadar, în contextul Răstignirii pe Crucea din lemn întreit.

De altfel, regăsim această tradiție în textele liturgice ortodoxe. În Triod, după duminica a treia dedicată Crucii, întâlnim referiri la întreitul lemn pe parcursul săptămânii a patra:

„Crucea cea alcătuită din trei lemne, să o lăudăm ca pe un semn al Treimii, și închinându-ne ei cu frică să strigăm: Binecuvântați, lăudați și preaînălțați pe Hristos în veci” (Utrenia de marți, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 290).

„În loc de chiparos, milostivire; în loc de cedru, credință cu dulce miros; în loc de pin, adevărata dragoste aducând, să ne închinăm Crucii Domnului, lăudând pe Mântuitorul, Cel ce pe ea a fost pironit” (Utrenia de miercuri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 299).

„Cel ce Te-ai răstignit pe pin, pe cedru și pe chiparos, Fiule al lui Dumnezeu, sfințește-ne pe noi pe toți și ne învrednicește a vedea Patima Ta cea purtătoare de viață” (Utrenia de vineri, săptămâna a patra a Postului Mare, Triod, 1986, p. 314).

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s