Catherine, Julius și Rapidu’

Din nou despre cartea lui Catherine Nixey. De data asta nu mă opresc la copertă, dar pentru că nu sunt capabil să scriu o recenzie (îmi știu lungul nasului), mă mulțumesc cu câteva comentarii. Sunt dedicate „hipsterilor” cărora le place să citească și care – dacă se limitează la cartea lui Nixey – riscă să-și formeze o părere puerilă despre subiect.

În primul rând, țin să mărturisesc că pentru mine lectura cărții a fost o încântare. Nixey scrie foarte vivace, jurnalistic, într-o engleză impecabilă. Mi-aș dori ca multe cărți de popularizare să fie scrise la fel, altfel riscă să devină somnifere. Cred în acest stil vioi și elegant, menit să popularizeze vechile epoci, împănat din loc în loc cu trimiteri bibliografice esențiale. Pentru asta, nota 10.

Dar, dincolo de stilul încântător, cartea rămâne o dezamăgire. Eu aș identifica două mari probleme ale cărții. În primul rând, prezintă lucrurile în alb și negru: greco-romanii (evit și eu termenul „păgâni”) și creștinii, primii toleranți, educați și sofisticați, ceilalți niște brute, superstițioși și fanatici. Adevărul este că cele două „lumi” coexistau, se întrepătrundeau. Creștinii educați aveau drept magiștri greco-romani, aveau prieteni cu care corespondau. Nixey insistă doar pe episoadele în care apele se încingeau și greșește că separă maniheic cele două tabere.

A doua problemă este insistența pe ce s-a petrecut după 380, când creștinismul devine religie oficială a Imperiului. Au fost, fără discuție, abuzuri din partea creștinilor. Temple distruse, statui dărâmate (pe copertă vedem o asemenea statuie mutilată și „încreștinată” forțat pe frunte). Totuși, Nixey, care își propusese în prefață să spună întreaga istorie, se concentrează doar pe abuzurile creștine. Capitolele 4 și 5 în care tratează perioada persecuțiilor sunt de un partizanat care i-ar face invidioși pe suporterii englezi ai echipelor de fotbal. Creștinii sunt prezentați ca atât de spălați pe creier de promisiunea fericirii cerești, încât își cereau martiriul și o căutau cu lumânarea. Autoritățile romane erau – după Nixey – răbdătoare, binevoitoare și raționale, dar, până la urmă, le făceau nebunilor pe plac.

Este cazul veteranului Julius, pe care judecătorul (praeses) Maximus l-a executat în 304, în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian. Nixey scrie că „rareori li se mulțumește autorităților în actele martirice pentru efortul de a le salva viața”. Dacă citim actul martiric al lui Julius, scris fără floricele bizantine, observăm într-adevăr cum Maximus încearcă să-l convingă pe veteran să sacrifice zeilor, asumându-și el vina pentru asta și chiar îndemnându-l să meargă mai bine acasă și să se bucure de bănuții din pensia militară. Totuși, Nixey nu spune că la urma urmei era viața unui om, care a fost decapitat de autorități pentru că își respecta propria religie. Și nu a fost vorba de sute, cum lasă Nixey să se înțeleagă, trunchind numărul, ci de mii. Într-o recenzie foarte bine documentată, chiar se arată că Nixey îl citează eronat pe istoricul William Frend (un clasic din anii 60, care a scris despre persecuții și martiri), invocând „sutele”, când Frend estima doar persecuția lui Dioclețian ca însumând 3000-3500 de creștini uciși.

Citind cartea lui Nixey m-am simțit ca în copilărie, când mai mergeam pe stadion. Într-o zi, niște prieteni m-au luat chiar în galerie la Rapidu’, deși eu eram în inima mea stelist. Cine a fost în galerie „la Rapidu’” cred că înțelege. Atmosferă incendiară. Când cădeau fotbaliștii adverși, secerați la faulturi, galeria striga în cor: „Scoală-te, scoală-te, puturosule!” Când vreun jucător rapidist era contrat, lumea cerea fault și îl înjura pe arbitru că ține cu ceilalți. Câte penalty-uri neacordate nu fuseseră zărite imediat de privirea ageră a suporterilor…

Aceeași impresie am avut-o și când am lecturat unele comentarii scrise de partizanii lui Nixey. Un ilustru gânditor scrie de-a dreptul: „Pe Catherine Nixey s-au repezit pur și simplu pentru că arată, așa cum au arătat și alți autori și cum o s-o mai arate, că creștinismul timpuriu a fost o mișcare religioasă totalitară, animată de fanatism, care a distrus moștenirea clasică”. Când văd atâtea nuanțe surprinse în atât de puține cuvinte, ce pot să zic? Hai Rapidu’. Altul, mai breaz, își amintește cum: „Am trăit pe propria epiderma unele orori ale nazismului ortodox contemporan cand eram mânat de duhul obscur al nazireatului pe coclauri montane”. Dacă ne jucăm cu cuvintele, putem pune semnul egal între Hitler și călugărul prost care o fi scrijelit crucea pe fruntea Afroditei sau starețul care te ceartă dacă mergi la munte fără bilet de voie.

Personal, recomand cât mai multora să lectureze cartea lui Nixey. Aș da-o – fără glumă – ca bibliografie obligatorie pentru studenți la istoria Bisericii (din păcate, eu predau Vechiul Testament). Cât mai multă lume ar trebui să vadă o carte bine scrisă, dar care dezamăgește profund prin îndepărtarea de la idealurile istoriei. Istoria nu se scrie ca Nixey. Nu poți să-i acuzi de intoleranță că distrug temple și statui, când creștinii au fost uciși cu miile în urmă cu doar câteva zeci de ani. Palmyra a fost distrusă în 385, Julius (și alții, mii, nu sute) au murit în 304. Unii te omoară și ți se spune că tu ai căutat-o, iar dacă tu le spargi prin casă lustra sau îi dai afară, ești lipsit de torelanța modernă. Parcă exilul nu bate decapitarea, după umila mea părere.

Îl las în continuare pe prietenul Emanuel Conțac să o ia la puricat. Zi-le, Loredana!

5 comentarii

  1. Frumos scrise aceste comentarii personale, domnule profesor și vă felicit pentru ele. Totuși, cred că este nevoie de o analiză mai aprofundată a cărții și de o demascare apologetică fermă a minciunilor propagandistice anticreștine ale autoarei (bine înlănțuite într-o anumită curgere, părut științifică, și prezentate atrăgător, cu oarece talent literar și cu o strategie elaborată după cele mai noi principii propagandistice).
    Să ne uităm puțin, însă, la rezonanța în duh a „colaboratorilor” acestei „reușite editoriale”.
    Nu e clar ce i-a lipsit jurnalistei în educația de acasă (psihoterapeuții contemporani consideră că toate revoltele de mai târziu ale unui om sunt refulări ale revoltei lui față de proprii părinți), dar probabil că duhurile care i-au chinuit pe părinții ei și i-au alungat din monahism i-au indus și ei „euforia” revoltei împotriva Mântuitorului Iisus Hristos și a tuturor ucenicilor Lui (Biserica), inspirând-o să arunce la grămadă o serie de acuzații și calomnii generalizante, fără nici o diferențiere de dogmă (ortodoxie, catolicism, protestantism, sectarism), de context (istoric, cultural, social, politic) și de pretext… Ștafeta „duhovnicească” a preluat-o apoi, cu multă râvnă, traducătorul cărții – integrat de peste 2 ani în colectivul editurii Humanitas (apărută de la bun început printr-o escrocherie uriașă a unor redutabili „telectuali” avizi de bani), unde au mai apărut câteva cărți de propagandă secularistă și anticreștină). Și el este, de asemenea, un om care s-a lepădat de monahism (după ce a profitat ani de-a rândul de multe privilegii, prietenii, burse, etc) și care a „scuipat” un pamflet (să-i zicem așa, deși vrea să pară serios) plin de mândrie, obrăznicie și venin la adresa Bisericii Ortodoxe Române și a membrilor ei (de sus până jos), pamflet care descoperă, prin vocabularul și tonul folosite, mai degrabă urâțenia caracterului autorului decât defectele semnalate în instituția vizată. Păcat!…
    Dar cartea trecea prea puțin băgată în seamă pe rafturile reale sau virtuale ale editurii, mai ales că nu este chiar atât de apreciată pe cât spune reclama de pe copertă (https://almihaila.wordpress.com/2020/01/13/reclama-mincinoasa-intr-o-carte-humanitas/). Așa încât, un trâmbițaș-măscărici, dornic și el să-și împroaște propria revoltă și confuzie interioară, a simțit că se poate cocoța pe un nou val de „popularitate online” între oamenii sfertodocți care-i vizualizează clipurile, promovând nu doar cartea și ideile ei, ci și părerile lui „ultraprețioase” în materie de religie și cultură. Acest vlogger, fără să aibă o pregătire de specialitate în nici o specialitate, dar amăgit de aburii mândriei (că știe și el câteva lucruri și alea în mod superficial, preluate de la alții), ai lăcomiei și cerșetoriei de like-uri youtubiste (ai slavei deșarte, mai exact) cu care se hrănește zi de zi (chiar și fizic – contribuabilii patreon știu ce zic), s-a găsit să facă el propagandă tendențioasă ideilor autoarei și traducătorului cărții (care a alterat textul original în multe locuri), adăugând și de la el, cu altă multă râvnă (demnă de o cauză nobilă, totuși), câteva idei personale otrăvite împotriva Bisericii Ortodoxe și a învățăturilor ei (contestarea botezului copiilor, acuzarea creștinilor în masă de urmarea unor porunci violente din Vechiul Testament, fără să-i amintească pe evreii care le-au și împlinit faptic, etichetarea ca fanatici a susținătorilor referendumului pro-familie, defăimarea și calomnierea clericilor și călugărilor, luarea în râs a existenței demonilor ș.a.). În înfierbântarea lui real fundamentalistă (crede că doar el are dreptate veșnică și merită a fi apreciat și urmat), vloggerul cu zaiafet mare în cap, se preface că nu știe că Biserica Ortodoxă Română („mama spirituală a poporului român”, după cum o numea marele nostru poet martir Mihai Eminescu) a ridicat cultura și spiritualitatea neamului prin biserici, școli, tipografii și biblioteci, precum și prin bolnițe, spitale și așezăminte filantropice și continua și azi să salveze vieți trupești și sufletești din boală, sărăcie și imoralitate. Sub titlul „Cum a distrus Creștinismul Lumea Clasică”, promovarea unilaterală doar a ideilor reducționiste ale unei jurnaliste tinere (care nu a avut timp pentru o cercetare serioasă, darămite pentru o carieră științifică redutabilă), fără a ține cont și de părerile istoricilor de reputație internațională care evidențiază influența pozitivă incontestabilă a creștinismului (minimizată oricum prin omitere de autoarea cărții și de autorul clipului, cel puțin) în lume, reprezintă nu doar o eroare provocată de ignoranța crasă a infatuatului vlogger-clovn (orbit de vedetismul narcisist și autosuficient), ci o strategie de marketing propagandistic care țintește încolonarea oamenilor (tinerii sunt cei mai expuși, mai ușor de manipulat) în plutoane de fanatici tembeli, ce nu mai știu să cerceteze cu atenție, răbdare și discernământ un subiect (în general), ci doar să repete frenetic câteva lozinci (preluate și din mesajele tendențioase ale unor „influenceri” imaginari) cu care-și acoperă bruma de cultură haotică și volatilă.
    Din nefericire, vor apărea și mai multe asemenea atacuri (care amestecă blasfemia cu bășcălia, violența cu ignoranța) împotriva Mântuitorului Hristos, a valorilor și rânduielilor creștine, a Bisericii și a familiei naturale, iar lumea neinstruită (inclusiv vârstnicii, nu doar tinerii) este ușor de instigat și tele-ghidat în direcția apostaziei (și chiar a satanismului) prin asemenea discursuri creatoare de ură și dispreț față de tot ce e sfânt și dumnezeiesc. Dumnezeu să le dea și să ne dea tuturor pocăință sinceră și înțelepciune mântuitoare!

    Apreciază

  2. Mulțumesc. Aveți dreptate, este nevoie de un răspuns mai documentat pentru cartea lui Nixey. Eu am scris doar câteva comentarii. Ar fi necesară o recenzie adevărată. Cât despre Humanitas, sunteți nedrept. Este o editură umanistă, nu putem avea pretenții să nu publice anumite cărți, doar pentru că sunt scrise de atei. Nu aș face caz ca dvs. nici de trecutul autoarei, al traducătorului sau despre vloggerul cu pricina. Atât timp cât există libertate de expresie, nu am nicio problemă. Problemele aici ar fi: 1. prezentarea falsă a cărții chiar pe copertă; 2. partizanatul autoarei, care trebuie să fie receptat critic.

    Apreciază

  3. Contează și cine spune, nu doar ce spune. Căci viața unui om, cu toate alegerile, experiențele și stările sufletești prin care a trecut, îi influențează gândirea și activitatea prezentă și viitoare. Un om pătimaș, primitiv, incult sau supărat pe oamenii întâlniți și viața trecută nu se poate ridica deasupra mocirlei minții sale (inclusiv prejudecăți, erori logice, concluzii false) ca să poată vedea limpede lucrurile în jurul lui. Darămite să abordeze o temă grea, cea a istoriei Bisericii și culturii, unde au fost nu numai confruntări omenești vizibile, ci mai ales confruntări invizibile între între Mântuitorul Hristos și satana, între Duhul Sfânt (prezent în Sfinți) și duhurile spurcate ucigașe (prezente în anticreștini). Deci fără Duhul Adevărului nu poate nimeni vedea Adevărul, nici măcar pe cel istoric…
    Am citit și mi-a plăcut articolul lui Emanuel Conțac – „Epoca întunecării hermeneutice. Cum l-a răstălmăcit Catherine Nixey pe Augustin” – https://convergente.ro/epoca-intunecarii-hermeneutice-cum-l-a-rastalmacit-catherine-nixey-pe-augustin/. Deși se rezumă la analiza textelor referitoare la Augustin, autorul ne demonstrează că „Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius”, metoda ei de interpretare fiind aceeași, însă, pe parcursul întregii cărți. Iată trei fragmente din articol:
    „Habent sua fata libelli, spuneau latinii. Cărțile au soarta lor, după cum și autorii au istoria lor, care nu de puține ori este hotărâtoare pentru soarta operei lor. Dacă e adevărat că nu trebuie să judeci o carte după copertă, ar trebui să fie adevărat și că nu trebuie să judeci o carte după autorul ei. Și totuși, cărțile sunt, în bună măsură, prelungirea autorilor care le scriu. (…)
    Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin. (…)
    Obsedată de teza pe care și-a propus să o demonstreze, Nixey a pierdut din vedere ironia situației: prin numeroasele referiri la autori latini, Epistola 104, scrisă la începutul secolului al V-lea, de un creștin cultivat și adresată unui păgân cultivat, ilustrează perfect dialogul dintre lumea creștină, în ascensiune, și lumea păgână, în declin. Exemplele ca acesta de mai sus pot continua, justificând din plin observația pe care o făcea Roland Kany despre Epoca întunecării, într-o foarte acidă recenzie publicată de Frankfurter Allgemeine Zeitung: „Man muss in Nixeys Buch mühsam nach Abschnitten suchen, die einer Überprüfung ohne Einschränkung standhalten.” În traducere liberă: „Trebuie să cauți cu lumânarea în cartea lui Nixey un fragment care să reziste unei examinări critice fără ajustări și explicații suplimentare”.”

    Apreciază

  4. Creștinismul nu are nici o vină. Vinovați sunt acei oameni care în numele Creștinismului și având autoritatea puterii vremelnice au patronat atrocități de genul Cruciadelor, Inchizitiei, creștinării forțate a bastinasilor din America și Africa. În rest, numai de bine!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s