Oare se pot mântui ortodocșii? Răspuns pastorului Andrei Croitoru

Întrebarea din titlu este serioasă, pentru că întâlnim în multe confesiuni ideea că doar biserica proprie înseamnă adevărata credință, iar celelalte confesiuni sunt erezii și duc la pierderea mântuirii. Dinspre neoprotestanți zboară vorbe de tipul „satane în sutană”, iar dinspre ortodocși se aruncă apelative de tipul „secte și insecte”. Inventivitatea umană nu are granițe când miza este încondeierea celuilalt.

Ca ortodox, mi-am pus problema de multe ori dacă cei din afara Bisericii Ortodoxe se pot mântui. Am mâncat o pâine vreme de doi ani la luterani germani, stând și într-un cămin în care erau încurajate rugăciunile împreună dimineața, așa că aveam, ca să zic așa, o întrebare existențială.

Personal m-am lămurit că nu poți răspunde la ea. Cei care se încumetă să o facă, împărțind sentințe de condamnare veșnică în dreapta și stânga celor de altă confesiune, se așează de fapt în locul lui Dumnezeu. Cred că un ortodox (și un protestant) onest ar spune așa: Mă încred în tradiția mea, dar ce se întâmplă cu ceilalți intră în planul lui Dumnezeu. Pavel, parcă, îndrăznea chiar despre păgâni să spună că, deși nu au Lege, țin în mod natural poruncile Legii. Când Dumnezeu îi va judeca prin Iisus Hristos după Evanghelie pe toți oamenii, păgânii vor avea ca etalon Legea nescrisă, dar prezentă în inima și conștiința lor (Romani 2:14-16).

Într-o postare mai amplă, pastorul Andrei Croitoru scrie: „Deseori discuțiile teologice, care de altfel sunt foarte productive, nu reușesc să treacă de palierul dogmatic și să abordeze palierul folcloristic care este de fapt testul palierului teologic. Astfel teologia ortodoxă cu toate nuanțele ei nu reușește să ferească poporul de erori grave și chiar erezii, iar asta spune ceva chiar despre teologia lor.” Mai jos detaliază: „eu cred că există ortodocși mântuiți, dar nu cred că sunt mântuiți cu evanghelia predicată în general de preoții lor, ci pentru că, printre ruine, prin mormanul mare de practici și idei nebiblice, se vestește Hristos, El răstignit și credința în El, chiar dacă natura exactă a credinței, a regenerării și a Evangheliei sunt deseori ratate”. Așadar, ortodocșii pot fi mântuiți, dar Ortodoxia (Biserica Ortodoxă) le cam bagă bețe în roate prin „practicile păgâne”. Este nevoie ca ortodocșii să se elibereze puțin din „ruinele” Ortodoxiei pentru a se putea mântui.

Constat o oarecare confuzie în ideile lui Andrei (Îmi permit să-i spun așa, în speranța că și el îmi va spune mai simplu, Alex). Nu este clar unde e problema ortodocșilor? În „palierul folcloristic”, în care există „erori grave și erezii”, sau în „palierul teologic”, lumea „protopopilor, a profesorilor de teologie și a academicienilor”? Este neclar unde sunt exact ruinele? Pe teren sau în facultatea de teologie ortodoxă?

Andrei dă câteva exemple: ortodocșii se închină la sfinți, moaște și Maica Domnului, apoi comentează: „Și aici un teolog îți va spune că există o diferență între mărire și preamărire, între cinstire (venerare) și închinare, prima se dă sfinților și Maicii Domnului iar a doua doar lui Dumnezeu. Subterfugiul acesta are rolul de a evita erezia cum că ne-am putea închina și altor făpturi, nu doar lui Dumnezeu. Cum ziceam, problema cu omul de rând este că el chiar dacă ar auzi aceste distincții, la nivel practic el nu le poate încorpora în trăirea lui și el se apropie cu speranță de vindecare, ajutorare, iertare și mântuire de sfinți, moaște, preoți și cu atât de Maica Domnului.”

E aici o fractură logică. Dacă distincțiile făcute de teologi sunt corecte, rezultă că problema nu stă în teologie, ci în practică: mulți dintre ortodocșii de rând nu înțeleg corect distincțiile, care altfel se fac. Dar Andrei tocmai spunea că, de fapt, credincioșii s-ar mai descurca cu mântuirea și că problema ar fi, dimpotrivă, că evanghelia predicată de preoți le îngreunează mântuirea. Ar trebui precizat mai clar. Unde vede că este problema? În teologia ortodoxă însăși sau în practica populară?

Dacă problema stă în practică („palierul folcloristic”) mă declar de acord cu Andrei. Îmi asum că trebuie să facem mai mult, noi cei din clerul ortodox (eu sunt diacon), să diseminăm prin predici, cateheze, discuții etc. teologia ortodoxă. Unde nu are dreptate Andrei este că nu poți învinui palierul teologic de realitatea din palierul folcloristic. Dacă oamenii de rând sau chiar fizicieni, profesori de liceu, nu înțeleg teoria relativității, nu înseamnă că teoria relativității este eronată. Palierul folcloristic, cum spune Andrei, nu este testul palierului teologic, după cum înțelegerea teoriei relativității de către popor nu înseamnă testul teoriei relativității.

Dar să împingem lucrurile mai departe. Să zicem că problema nu stă doar în practică, ci și în teologia ortodoxă. Andrei o spune în unele locuri explicit („nu cred că sunt mântuiți cu evanghelia predicată în general de preoții lor”, iar puțin mai jos vorbește de „ruine, mormanul mare de practici ȘI IDEI nebiblice”). În alte locuri, spune, dimpotrivă (și aici reclam eu fractura logică), că teologii ortodocși „își dau seama că se află pe muchie de cuțit îndreptându-se spre erezii grave și de aceea formulează la nivel teoretic nuanțe care să-i țină în dreapta credință creștină”. Repet, nu mi-e clar dacă Andrei crede că teologia ortodoxă oficială e problematică sau doar practica ortodoxă.

Dar să zicem că ȘI TEOLOGIA ortodoxă e deficitară („păgână”, „idolatră” etc.), nu numai practica. Întrebarea mea ar fi pe ce se bazează Andrei și, împreună cu el și alți protestanți, să considere așa teologia ortodoxă?

Ne bazăm pe Scriptură, afirmă ei. De altfel, noi ne bazăm, când vine vorba de autoritate, doar pe Scriptură (faimoasa sola Scriptura). Întâi de toate, eu cred că doctrina „sola Scriptura” este extrem de problematică, fiind sursa tuturor problemelor. Este – dacă îmi permiteți asemănarea – „the root of all evil”. Este nebiblică, ilogică, împotriva firescului. E ca și cum îmi iau ca autoritativă o primă secvență dintr-un film, ca și cum aș decreta că doar izvorul sau doar rădăcina sunt importante.

Biblia singură nu ne vorbește prea mult. Are nevoie de interpretare, adică de punerea în context. Protestanții se înșeală să creadă că pot gândi și acționa având ca normă singură Scriptura. E mult de discutat aici, poate o să mai scriu pe subiect.

Dar să rămânem la limita impusă a Scripturii. Chiar și așa elemente din doctrina ortodoxă considerate păgâne și nebiblice de către frații protestanți se dovedesc foarte normale.

Adrei și protestanții în general invocă învățătura despre icoane și cultul sfinților. Dar ce te faci când găsești icoane în Biblie? Păi cum arăta Cortul sfânt, dacă nu ca o biserică ortodoxă (în niciun caz ca sălile de adunare sobre ale protestanților). Nu erau chipuri de heruvimi pe perdele și pe pereți? Nu se prosterna (asta înseamnă „a se închina”) Iosua în fața chivotului (Iosua 7:6)? Nu ne îndeamnă psalmii să ne prosternăm (închinăm) înaintea chivotului (Psalmul 99:5), care avea – ptiu! – chipuri de heruvimi modelate pe el? Nu se prosternau (închinau) oamenii în fața profeților sau în fața îngerilor, în semn de respect (Iosua 5:14; 2 Împărați 2:15)? De ce e Maica Domnului lăudată mai presus de îngeri? Să-i spunem – foarte biblic – Maica Domnului (Luca 1:43). O lăudăm pentru că ea însăși a profețit „de acum toate neamurile îmi vor zice fericită” (Luca 1:48). O lăudăm mai mult decât pe îngeri, pentru că îngerii nu s-au învrednicit niciodată să unească în ei firea dumnezeiască și firea omenească așa cum s-a întâmplat în pântecele Maicii Domnului. De ce ne rugăm „mântuiește-ne”?

Foarte simplu. Andrei și alți protestanți fac caz de o chestiune care se risipește de la sine dacă ne îndreptăm spre limbile originale. Mântuirea (soteria), închinarea (proskynesis), faptul de a fi mijlocitor (mesites) sunt concepte teologice, dar și fapte banale de viață.

A fi mântuit înseamnă deopotrivă a primi răspuns bun la scaunul de judecată al lui Hristos, dar și a fi scos dintr-un necaz. Închinarea înseamnă și adorarea lui Dumnezeu, dar și modul în care în mod firesc (în vremea biblică) îl salutam pe cineva superior mie. Mijlocirea era firească de asemenea în sensul rugăciunii unul pentru altul, pe care credem că nici moartea nu o poate stăvili. Sigur că omul nu-și poate lucra propria mântuire, pentru că în afară de Dumnezeu nu putem face nimic. Dar protestanții nu pot invoca drept suficientă declararea credinței, fără tot ce implică aceasta în contextul de atunci. A spune că numai prin credința în Iisus suntem mântuiți (scăpați) de urgia adusă de păcate este corect atâta vreme cât înțelegem credința nu ca adeziune intelectuală, ci – așa cum este definită noua credință creștină în Faptele Apostolilor – drept „cale”, „calea” vieții pe care creștinul s-a angajat la Botez. Și demonii cred, deci trebuie să fim atenți când invocăm „doar credința”.

Închei cu convingerea că trebuie studiată și ascultată nu doar Scriptura, ci și modalitatea în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat, dând viață Bisericii și susținând-o, începând cu Cincizecimea din Fapte 2 și până astăzi. Dacă Duhul este prezent în lume (și nu îmi permit să exclud pe nimeni explicit, fie neoprotestant, fie catolic etc etc., pentru că nu mă pun pe mine în locul planului lui Dumnezeu), de ce să îndrăznesc să cred că Dumnezeu îmi vorbește doar printr-o carte, prin cuvinte limitate scrise într-o limbă limitată? Cred cu tărie că sola Scriptura distruge iremediabil tocmai limbajul neasemuit al lui Dumnezeu cu omul, de la natură, la modelele de viață ale altora, la scrierile rămase de la aceia, la modul viu în care Dumnezeu ne vorbește până astăzi.

11 comentarii

  1. Să înțeleg că „un ortodox nu-și poate lucra propria mântuire”? Deci faptele nu sunt necesare? Viziunea dvs. este una protestantă. Trebuie nuanțat textul dacă ați vrut să spuneți altceva.

    Apreciază

  2. Un ortodox nu-și poate lucra propria mântuire, pentru că aceasta a fost dată de Mântuitorul Iisus Hristos. Faptele sunt necesare, evident, făcând parte din expresia credinței. Fără fapte, credința moare. Dar faptele nu sunt un procent dintr-un întreg, din care și credința reprezintă tot un procent. Nu suntem în situația de 50%-50% (credința vs. fapte). Faptele nu trebuie disociate de credință. Cred că cel mai bine apare la Galateni 5:6, „credința lucrătoare prin iubire”.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Tocmai de aceea textul ca atare din postare necesita anumite clarificări. Omul își poate lucra propria mântuire (sinergie/conlucarea cu Dumnezeu, adică și prin faptele bune ale credinței care sunt ale lui proprii), dar nu își poate lucra propria mântuire (de unul singur, în afara harului divin). Așa cum îmi sună acum din blog ar reieși că omul este mântuit doar prin credință (fola fide): „Sigur că omul nu-și poate lucra propria mântuire, pentru că în afară de Dumnezeu nu putem face nimic”. Când „lucrăm la mântuirea noastră”, de fapt conlucrăm cu Dumnezeu, izvorul a tot lucrul bun.

    Apreciază

    • Aveți dreptate. Afirmațiile au nevoie de explicații. Sfântul Pavel scrie de-a dreptul: „Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Iisus Hristos” (Romani 3:22), „îndreptând pe cel care trăiește din credința în Iisus” (3:26), „prin credință se va îndrepta omul” (3.28). De fapt, ortodocșii nu ar trebui să aibă nicio reținere să vorbească despre „îndreptarea prin credință”, din moment ce dilema credință-fapte e o falsă dilemă. Sf. Pavel opunea credinței faptele Legii, nu faptele credinței.

      Apreciat de 1 persoană

  4. Apropo de teologia ortodoxa, cred ca ar fi de ajutor sa talcuim in biserica si Apostolul. Citeodata e mai complicat decit Evanghelia si ma intreb cit inteleg oamenii care nu cunosc teologie

    Apreciază

  5. As spune ca ideea cu care incepeti si incheiati articolul expune in mod deplin problematica luata in discutie: cata vreme omul se pozitioneaza constient ca arbitru al altor suflete, credinta sa se impietreste si devine judecata; iar acest sistem, „fariseic” sub toti termenii, devine „axis mundi” pentru universul trait – acum virtualizat, univers „gandit”. Ruptura caderii e ca o rana mereu proaspata, cum ar zice Cioran.

    Credinta este vie; ea evolueaza, sufera mutatii si se traieste divers; dar atata timp cat legea lui Hristos este pastrata, orice edificiul teologic, consider eu, se echilibreaza de la sine, atata timp cat sta sub „dreapta credinta”. Ortodoxia n-a fost niciodata o constructie de coercitie, ci un efort ontologic; la fel cum spiritul crestinismului nu este o resursa limitata ce s-ar vrea impartita intre „vrednici”, ci o apa atoate-curgatoare dintr-o inima smerita.

    Astfel, desi diferind relativ in registru cultural, lingvistic sau ritualic, orice denominatiune poate pastra „firul” traditiei crestine; asa a fost si in primele secole, asa poate fi si acum. Ruptura mereu precede motivele; de trufia ce primeaza launtric, de parasirea poruncii lui Hristos.

    Sfantul Siluan Atonitul spunea ca: „daca toate textele Sfintilor Parinti s-ar pierde, cata vreme raman oameni vrednici pe pamant cunoasterea va reveni prin har”. Sola Scriptura este o constructie anti-crestina prin excelenta: vrea arsa toata lucrarea harului pogorata prin Sfinti, prin secole de martiriu si jertfa dar sustinand totodata ca orice om este vrednic de a talmaci si propavadui Scriptura, de a sluji si de a intermedia pacatele altuia. Deci pe de o parte Sfintii (canonizati doar dupa moarte) si intelepciunea lor cosangvina cu fapte sunt respinse ca „filosofie pagana”, dar oamenii de rand, ascunsi de valul prezentului si insondabili de posteritate, sunt unanim acceptati ca preoti si teologi in cultele protestante, indiferent de pregatirea sau vrednicia lor duhovniceasca; uneori indiferent si de intentii.. Toti suntem sfinti in viata, cu alte cuvinte, sau cel putin toti suntem alesi.

    N-as vrea sa intru in melancoliile gnostice sau retrogradul iudaic comis de numeroase culte protestante; nici in fenomenologia proliferarii prin ruptura sau nunta baal-chimica dintre marketing si prozeletism; dar as vrea in incheiere sa punctez un ultim aspect: in ciuda contradictiilor relative, protestantii au fost si sunt, asemenea tuturor sufletelor, insetati de Dumnezeu, de Hristos. Era o vreme cand incercarea lor parea, ca si in cazul gnosticilor sau al catharilor, mai aproape de Calea lasata de El. Dar timpul inevitabil ne iveste rodul; si e posibil ca vrand sa ne „eliberam de bagaj” si „prejudecati” sa ajungem sterpi duhovniceste. „Ruine” sunt doar acele dimprejurul unei inimi vaduvide de Hristos.

    Nesabuinta si zelotismul ne fac vulnerabili in fata adevaratei idolatrii: credinta in sine; caci daca Biserica Ortodoxa este ca un vehicul cu mai multe viteze, respectand voia si putinta fiecarui „pasager”, Protestantismul e ca o masina cu o singura viteza: nimeni de-acolo nu pare sa-si poata da seama daca e rapida sau inceata, sau daca e marsarier.

    Alegerea de a ne face judecatorul aproapelui (sau al vrajmasului) este o directa opunere a poruncii lui Hristos. Din acest motiv cred ca Iubirea lui Hristos si amploarea ei universala se vede si se traieste si pe Athos si in Etiopia si la Sagrada Familia. Credinta autentica intotdeauna uneste, indiferent de felul in care alegem sa o traim; „Iubeste si fa ceea ce vrei”, spunea Fericitul Augustin

    Va multumesc pentru munca pe care o impartasiti aici, ma bucur ca am descoperit acest blog. Iertati-mi nevorbirea. Toate cele bune,

    Apreciat de 4 persoane

  6. Sunt de acord că a decide cine se mântuiește sau nu, este de competența Judecătorului divin, Isus Cristos, nu a noastră. Dar una este problema mântuirii celor care nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu („Una Sfânta, Catolica/Sobornica, și Apostolica) și alta este problema, care este Biserica lui Dumnezeu, dintre atâtea confesiuni creștine care se declară Biserică?
    Este răspândită printre creștini concepția că numai Cristos cunoaște pe cei ce fac parte din Biserica lui Dumnezeu („Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai lui” 2 Tim 2,19b). Biserica lui Dumnezeu este necunoscută de oameni și nu se identifică cu nici o comunitate sau confesiune creștină istorică, fiind formată din diverși indivizi necunoscuți, din diverse confesiuni creștine. Dar cum ar putea să fie vie Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, dacă este atât de dezmembrată și împrăștiată prin toate confesiunile creștine?
    De ce oare Pavel putea scrie „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint” (2 Cor 1,1) sau „Bisericii tesalonicenilor ” (1 și 2 Tes 1,1), ca unor entități cunoscute, concrete, palpabile ? Dacă lucrurile ar sta cum interpretează unii citatul lui Pavel din 2 Tim 2,19, cred că purtătorul scrisorilor (poștașul), nu ar fi știut cui să înmâneze scrisorile lui Pavel.
    Citatul „Domnul îi cunoaște pe cei care sunt ai săi” (2 Tim 2,19b) este un fragment din Num 16,5 care întreg în LXX sună: „i-a numărat și i-a cunoscut Dumnezeu pe cei ce sunt ai lui și pe sfinți și i-a adus către sine; pe cei pe care și i-a ales i-a adus către sine”, iar în TM: „dimineața YHWH va face cunoscut cine este al său și pe sfânt și-l va lăsa să se apropie de el, va lăsa să se apropie de el pe acela pe care l-a ales”.
    Analizând tot capitolul 16 din Numeri, ajungem la concluzia că în VT, „adunarea Domnului” este cea fondată de Moise și Aron, nu „adunătura lui Core”, iar în 2 Tim 2, Biserica lui Dumnezeu este cea fondată de apostolul Pavel și colaboratorii săi, nu adunarea lui Imeneu și Filet (și nici adunările creștine de mai târziu care s-au format în stilul adunării lui Core).

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s