„Sfântul Prepuț”. Câteva observații neobișnuite

Biserica Ortodoxă celebrează la 1 ianuarie „Tăierea împrejur cea după trup a Domnului”. Ce înseamnă mai exact? Băieții evrei erau circumciși (tăiați împrejur) în a opta zi după naștere, când primeau și numele, fapt care este consemnat și în cazul Mântuitorului Hristos (vezi Luca 2:21). Interesant că Biserica Romano-Catolică a avut și ea o asemenea sărbătoare, dar, recent, a înlocuit-o cu o simplă comemorare a Maicii Domnului („Octava Nașterii Domnului. Solemnitate a Sfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu”).

Informațiile pe care le voi prezenta le-am găsit într-un excelent articol, semnat de un cercetător american, Robert P. Palazzo în 2005: „The Veneration of the Sacred Foreskin(s) of Baby Jesus: A Documented Analysis”, în James P. Helfers (ed.), Multicultural Europe and Cultural Exchange in the Middle Ages and Renaissance, Arizona Studies in the Middle Ages and the Renaissance 12, Brepols, Turnhout, 2005, pp. 155-176.

Autorul atrage atenția chiar de la bun început asupra unor chestiuni serioase: „Trebuie menționat la începutul cercetării acestui aspect foarte neobișnuit al cultului moaștelor că sunt conștient de hotărârea dată de Sfântul Scaun de la Roma din 3 august 1900, prin care se amenință cu excomunicarea dacă este venerat prepuțul Pruncului Iisus sau se scrie despre aceasta, pentru că încurajează «curiozitatea necuviincioasă» […] Țin să precizez că nu sunt un avocat al venerării Sfântului Prepuț și că voi merge mai departe doar cu o curiozitate cuviincioasă” (p. 155).

Subiectul este într-adevăr delicat. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată la așa ceva. Eu mărturisesc că am aflat destul de recent, pe fondul polemicii interconfesionale în care se încerca bagatelizarea cultului Sfintelor Moaște. Într-adevăr, am observat că unul dintre motivele atacului împotriva cinstirii moaștelor în Bisericile Tradiționale este aspectul „morbid”, oferindu-se ca exemplu tocmai venerarea Sfântului Prepuț. Evident că lucrurile nu stau așa. Cultul moaștelor nu s-a dezvoltat din venerarea Sfântului Prepuț, după cum această practică – necunoscută în Răsărit – a fost între timp estompată și chiar interzisă, așa cum am văzut, în Apus.

Din rațiuni pur apologetice, mă gândesc că ar trebui să discutăm deschis despre subiect. Ne ferim astfel de ridicări din umeri stânjenitoare și putem argumenta documentat despre resorturile teologice ale cinstirii Sfintelor Moaște.

Următoarele informații nu sunt potrivite celor sensibili sau slabi de înger. Cred însă că discutarea lor este utilă, pentru că oferă o bază apologetică.

Surprinzător, cele mai vechi surse istorice sunt din Răsărit. Evanghelia arabă a copilăriei, scrisă cândva între sec. IV-VI d.Hr., povestește: „În ziua a opta Pruncul trebuia să fie tăiat împrejur. L-au tăiat împrejur chiar acolo, în peșteră. Bătrâna evreică a luat pielița (alții spun că i-a luat cordonul ombilical!) și a pus-o într-o sticluță cu ulei de nard mai vechi pe care a dat-o unui fiu al ei, parfumar, zicându-i: «Ai grijă să nu vinzi nimănui sticluța asta cu nard, chiar dacă ți s-ar oferi trei sute de dinari!». Aceasta e sticluța pe care a cumpărat-o Maria, păcătoasa, și a vărsat-o peste capul și picioarele Domnului nostru, Iisus Hristos, ștergându-le apoi cu părul său” (cap. 5, trad. C. Bădiliță). Același informații se regăsesc și într-o altă sursă apocrifă, Istoria Binecuvântatei Fecioare Maria, scrisă în siriacă. Aici se păstrează și numele femeii evreice, Șalom, și al fiului ei, Hadiok.

În evul mediu, primele atestări a Sfântului Prepuț sunt din sec. XI: pe atunci era păstrat în Biserica Sf. Ioan din Lateran, iar în 1082 la Charroux (în Franța) se întrunește un sinod episcopal, în cadrul căruia se pomenește de venerarea Sfântului Prepuț.

Istoria „standard”, cu o numește Palazzo, este că Maica Domnului i-a dat Mariei Magdalena prepuțul și ombilicul lui Hristos. Un înger le-a adus din Ierusalim și i le-a dat regelui francilor Carol cel Mare (742-814) în Aachen, iar de acolo regele Carol cel Pleșuv (823-877) le-a adus la Roma.

Această relatare se găsește la Petrus Comestor în lucrarea Scholastica Historia, scrisă în 1170. El menționează că Prepuțul ar fi fost mutat și la Charroux (în Franța). Interesant că numele franțuzesc ar putea proveni de la chair rouge („carne roșie”), ceea ce – recunosc – îmi amintește puțin de Dan Brown. La fel scrie și Ghervasie din Tilbury (sec. XII-XIII) în Otia Imperialia, notând în plus că prepuțul și ombilicul lui Hristos erau păstrate în vremea sa într-o cruce de aur în palatul Lateranului. Informații se găsesc și la Iacob de Voragine, care în 1270 scrie faimoasa lucrare Legenda Aurea. Acolo, el notează că Prepuțul a fost mutat din Aachen în Chartres (în Franța), apoi, împreună cu ombilicul, la Roma în biserica numită Sfânta Sfintelor. Este vorba evident de capela de rugăciune de lângă Lateran, Chiesa di San Lorenzo in Palatio ad Sancta Sanctorum, spre care duce Scara Sfânta (Scala Sancta).

Istoria „standard” mai spune că în 1527, la jefuirea Romei de către mercenarii germani, spanioli și italieni, un militar german ar fi luat Sfântul Prepuț, care astfel ar fi dispărut, ca să reapară apoi în Calcata, o mică localitate din regiunea Lazio, Italia. În 1983 (sau 1986, informațiile diferă) preotul de aici ar fi declarat că moaștele i-au fost furate.

Istoria „standard” are și câteva variante. După cea mai răspândită, Sfântul Prepuț s-ar fi pierdut. După o variantă păstrată printre preoții de la Biserica Sf. Ioan din Lateran, în 1527 un soldat ar fi ascuns de fapt moaștele din Biserică într-o cutie îngropată în pământ, descoperită apoi de Magdalena Strozzi în urma ordinului papal pentru căutarea acestora. Doar o fecioară de șapte ani, Clarissa, ar fi putut să desfacă acea cutie și ar fi pus Prepuțul într-o cupă de argint, dusă înapoi la Roma. După altă versiune, păstrată de preoții din Calcata, în 1527, un militar ar fi luat Prepuțul și l-ar fi dus în Calcata, unde l-ar fi ascuns. După treizeci de ani, cutia cu pricina ar fi fost descoperită, fiind deschisă tot de o fecioară. În 1559, un preot de la Lateran ar fi venit în Calcata și, pe când încerca să verifice autenticitatea moaștelor, ar fi rupt Prepuțul în două bucăți inegale. Robert Palazzo înclină să crediteze această ultima versiune, considerând că o parte din prepuț a fost păstrată în Calcata, iar cealaltă în Roma (p. 159).

Este interesant că încă de timpuriu au existat și problematizări teologice despre Sfântul Prepuț. Papa Inocențiu III (1161-1216) își pune întrebarea dacă nu cumva prepuțul și cordonul ombilical ar fi trebuit să fie „restaurate” la Învierea lui Hristos, adică să dispară de pe pământ, fiind ridicate la cer. Nu îndrăznește să răspundă direct la întrebare, ci consideră că mai bine le lăsăm în seama lui Dumnezeu (p. 160). Sfântul Bonaventura (1217-1274), în schimb, opina că este posibil ca Dumnezeu să fi permis ca prepuțul lui Hristos să rămână și după Învierea Lui pe pământ. Pe de altă parte, Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), deși nu menționează special Prepuțul, consideră că întreg trupul lui Hristos, carnea, oasele și sângele, au fost ridicate împreună cu El la Înviere. Totuși, Sfânta Brigita a Suediei (1303-1373) a avut o revelație, în care Maica Domnului însăși o asigura despre autenticitatea Sfântului Prepuț (p. 168). După cum vedem, teologia oscilează în amândouă direcțiile.

Reformatorii s-au pronunțat virulent împotriva autenticității, ca și împotriva cultului moaștelor în general. Deja Jan Hus (1369-1415) numea nebunească ideea că prepuțul s-ar fi păstrat. Jean Calvin a scris Tratatul despre relicve, în care încerca să dovedească lipsa de temei a autenticității moaștelor prin multiplele locuri în care sunt atestate.

Contrareforma a încercat să explice cu noi argumente. De pildă, iezuitul spaniol Francisco Suarez, un maestru fin al argumentației scolastice, scria că trupul înviat al lui Iisus Hristos „avea capacitatea de a face să crească orice parte pierdută”. De aceea, „trupul lui Hristos înviat din morți avea prepuț, pentru că acesta este o parte din trupul bărbatului care ține de întregul său; nu poate fi nicio lipsă în trupul ceresc al lui Hristos, în care nu se află nicio imperfecțiune”. Pe de altă parte, prepuțul „ține de întregul trupului în mod formal, nu material; de aceea, o anume parte materială poate să fi rămas pe pământ, deși aceasta a fost adăugată trupului lui Hristos din ceruri, dintr-o altă materie care a aparținut oarecând trupului Lui și a fost păstrată prin hrănire continuă”. Deci, există și prepuțul în ceruri, și prepuțul pe pământ ca relicvă.

Palazzo menționează și alte biserici care revendicau deținerea Sfântului Prepuț. În sec. XI, abația de la Charroux din dioceza Poitiers spunea că Prepuțul a fost dăruit de regele Carol cel Mare chiar la fondarea abației, în 788. Interesant că după o relatare, Prepuțul îi fusese adus regelui Carol cel Mare de către împărăteasa bizantină Irina, ca dar pentru logodna fiului ei cu o prințesă francă (p. 161). În sec. XVI hughenoții au distrus biserica din Chartres, dar în 1856 relicva este, pare-se, redescoperită.

Un alt loc în care s-ar fi păstrat Sfântul Prepuț este tezaurul bisericii Sfintei Foy din Conques (Franța). După tradiție, regele Carol cel Mare ar fi dăruit moaștele, deși în 1812 au fost descoperite acte de autenticitate din sec. VII-VIII, deci înainte de Carol cel Mare. Spre deosebire de alte Prepuțuri distruse în timpul Revoluției franceze, Sfântul Prepuț din Conques a fost ascuns și a fost scos la lumină în 1860.

Un alt Sfânt Prepuț era păstrat în abația benedictină din Coulombs. În 1421 a fost trimis în Anglia, fiind returnat la Sainte-Chapelle în Paris, iar în 1464 înapoi în Coulombs. Și această relicvă a scăpat de Revoluția franceză, fiind menționată în 1872. De reamintit că în 1900 Biserica Romano-Catolică a interzis cu prețul anatemei venerarea Sfântului Prepuț, de aceea nu se mai cunoaște nimic oficial despre aceste relicve.

Un alt Prepuț este cel din Anvers. Despre el Johannes Goropius Becanus (1518-1573) notează că ar fi fost trimis cu mare cheltuială de Godefroy de Bouillon (1061-1100) din Ierusalim. Această relicvă a fost distrusă de eretici în 1566.

Iarăși, despre un alt Prepuț se spune că i-a fost dăruit lui Carol cel Mare de către partriarhul Fortunatus în 803. Hugo de Tours și soția sa, Aba, au considerat că Dumnezeu trebuie să hotărască unde anume să fie păstrat. De aceea, Sfântul Prepuț a fost așezat într-o cruce, iar cruce pusă pe o cămilă lăsată liberă. Cămila s-a oprit la mânăstirea de maici din Niedermünster (Alsacia).

Robert Palazzo lasă deschisă posibilitatea ca tradițiile divergente despre Sfântul Prepuț să fie toate adevărate. El notează că, deși prepuțul unui nou-născut este foarte mic (în medie 0,82 cm x 1,5 cm) și nu poate fi tăiat în mai mult de 2-3 bucăți, totuși „același prepuț putea fi mutat, expus, împrumutat, vândut etc. și de aceea putea fi listat în mai multe locuri. A fost și continuă să fie o practică obișnuită ca moaștele să fie rupte în mai multe fragmente mici, iar diversele părticele să fie puse în thecas, relicvarii sau altare localizate în biserici din cuprinsul întregii lumi creștine” (p. 159, n. 22).

În final, sunt prezentate și două cazuri, numite de Palazzo „prepuțuri imaginare”. Despre ce este vorba? De aspecte mistice legate de prepuț, consemnate la Caterina de Siena (1347-1380) și Agnes Blannbekin (1244-1315). Caterina de Siena scrie despre Prepuțul lui Hristos ca fiind semnul unirii matrimoniale între Dumnezeu și om, un inel făcut nu din metale prețioase, ci chiar din carnea Lui. Pe de altă parte, Agnes Blannbekin duce această devoțiune mistică într-o zonă fără precedent. Așa cum i-a mărturisit duhovnicului său, Bernard Pez, care a consemnat mărturia în Vita et revelationes, Agnes „a început să se gândească la prepuțul lui Hristos, unde ar putea să se afle… Și iată, imediat a simțit cu o nespusă dulceață pe limbă o bucățică de piele ca pielița unui ou, pe care a înghițit-o. După ce a înghițit-o, a simțit iarăși pielița pe limbă cu dulceață ca mai înainte și iarăși a înghițit-o. Aceasta s-a petrecut de aproape o sută de ori”. Când Vita a fost publicată pentru prima oară în 1731, ediția a dispărut din pricina cenzurii ecleziale (p. 171).

James Bentley a întreprins o cercetare în anii 80 și a identificat singura relicvă rămasă în comuna Calcata, despre care am vorbit mai sus. Bentley și alții după el susțin că relicva, ținută într-o cutie de pantofi sub patul preotului Don Dario Magnoni, ar fi dispărut în 1983. Preotul susține că ar fi fost furată. Palazzo l-a contactat pe preotul respectiv, care îi răspunde într-o scrisoare din 2003, spunându-i – diferit de versiunea lui Bentley – că dispariția nu a fost în 1983, ci în 1986 și că, de fapt, ar fi anunțat autoritățile imediat. Totuși, dat fiind că Bentley și-a publicat în 1985 cartea, noua variantă cu anul 1986 pare eronată.

De altfel, Palazzo pune chestiunea dispariției sub semnul întrebării: „Firesc, aceasta [dispariția din 1983/1986] a dus la teoria conspirației, cum că Biserica ar fi regizat furtul Prepuțului din Calcata, singurul aflat încă expus publicului” (p. 172). În încheiere, spune: „Uneori adevăratul este complicat și imposibil de determinat. În acest material, am încercat să prezint faptele și să îi permit cititorului să ajungă la propria sa concluzie”.

În Răsărit nu cunosc nicio mențiune din antichitate sau din evul mediu despre prepuțul lui Iisus Hristos. Totuși, este interesant că prima dată apare tocmai aici, chiar dacă în literatura apocrifă. În Apus, primele atestări sunt din perioada carolingiană, cu o posibilă tradiție mai veche de Carol cel Mare. De reținut și acea istorisire potrivit căreia Prepuțul a fost adus din Bizanț, ca dar din partea împărătesei Irina. Este aceeași împărăteasă sub care s-a ținut sinodul iconodul de la Niceea din 787, rămas în conștiința eclezială ca Sinodul al șaptelea Ecumenic, când a fost condamnat iconoclasmul (respingerea icoanelor) și s-a stabilit ortodoxia închinării la icoane și moaște.

7 comentarii

  1. Mare e grădina Domnului! Pe când ne putem astepta la vol. 2 din Nelămuriri din VT? Este o lucrare foarte interesantă chiar dacă are și unele „biasuri” ortodoxe. Și mai interesantă ar fi o lucrare despre Nelamuriri din NT. E mult mai simplu decât să studiez mereu Anchor Biblie Dictionnary.

    Apreciază

  2. As vrea sa cred ca si in acest caz se respecta ideea din pamant ai fost luat in pamant te intorci. Trupul supus firii, preputul acelui trup sa se fi intors in pamant sau luat la cer… Caci Hristos Cel înviat este intreg, ca om si Dumnezeu! Si de-ar fi fost sa avem preputul spre inchinare… Atunci Patriarhul si ierarhii sa ne arate cum sa-l cinstim. Banuiesc ca sarutarea e exclusa ( sper ) 🙂 Un articol interesant de altfel si initial ma gandisem la acest lucru in urma vizionarii serialului Borgias, in care este prezentat! Un alt lucru interesant ca subiect de discutat ar fi despre stigmata. Fie analiza obiectiva, fie d.p.d.v. orthodox!

    Apreciază

    • Eu constat doar că în apus s-a trecut de la o extremă la alta: de la „Sfântul Prepuț” ca parte din cultul moaștelor la evitarea modernă chiar și a denumirii sărbătorii de „Tăiere împrejur” a Domnului. Miza materialului este disocierea între cultul moaștelor și istoria legată de „Sfântul Prepuț”. Asocierea lor îmi pare forțată și răuvoitoare.

      Apreciază

  3. Dar jenant nu ti s-o parea sa citesti intr-o carte ca divinitatea era interesata la un moment dat de preputul unor tribalezi salbatici si primitivi?! Asta s-a intamplat dupa ce a creat miliarde de galaxii cu sute de miliarde de stele fiecare…

    Apreciază

    • Nu numai evreii practicau circumciderea, însă ei i-au dat o semnificație specifică: este semnul legământului cu Dumnezeu. Din ce spuneți dvs. trebuie dedus că o divinitate care creează galaxii cu stele n-ar trebui să fie interesată de oamenii de pe Terra. De unde știți că așa trebuie să stea lucrurile? Nu cumva plecați de la o idee preconcepută despre divinitate, pe care apoi o infirmați printr-o demonstrație în cerc?

      Apreciază

  4. Chestia ca nu numai evreii practicau circumcizia nu are nicio legatura cu nimic din ce vorbim aici, e doar invartire in cerc, nutret pentru cretini ca si chestia pe care o spun popii imediat ce aud de acest subiect: circumcizia era doar pentru evrei. Cele doua „explicatii” nu se bat cap in cap?! Scrie undeva in cartea aia ca alte popoare ar fi practicat acest obicei salbatic?! Scrie ca divinitatea le-ar fi cerut si altora sa isi taie preputurile??? Atunci cum dreaq au indraznit sa plagieze?! Este foarte simpla „explicatia”: faceau chestia aia pentru ca nu se spalau din diverse motive(nu aveau apa si sapun) si doar evreii au avut stralucita idee sa puna treaba asta pe seama zeilor.
    Dar in biblie scrie fix invers decat spui tu: scrie ca este semnul legamantului divinitatii cu evreii si ca a fost ceruta de divinitate. Imagineaza-ti mutrele israelitilor cand Avraam le-a adus la cunostinta solicitarea lui Iahwe! Cand spui ca evreii i-au dat o semnificatie aparte, de fapt admiti implicit ca oamenii au impus aceasta practica si ca povestea cu doamne-doamne e doar o inventie. Nu e vorba de oamenii de pe Terra, ci de un trib de pe Terra, sesizezi diferenta?! Asa isi arata divinitatea interesul pentru unii oameni?! Mi se pare cel putin jenant si insultator pentru eventuala existenta a unei divinitati sa ii pui pe seama astfel de idei salbatice, subumane. Sau sa crezi ca aceasta s-ar fi putut bucura cand simtea mirosul de carne de capra arsa; sunt niste salbaticii si atat. O mizerie ramane o mizerie indiferent de cum o ambalezi in incercarea absolut penibila si jenanta de a o atenua tu si cei ca tine ca sa poata fi mestecata mai departe fara vreo problema aparenta. Nasol, acum nu mai poti spune ca era o exprimare metaforica ori ca trebuie sa nu privim corcumcizia in sens modern sau alte manipulari pentru ca, ce sa vezi, tribalezii aia au luat-o in sensul fix propriu!
    Pune mana sub coapsa mea si jura ca tu chiar crezi prosteala asta si nu te mai intreb niciodata nimic caci ar fi inutil!

    Apreciază

  5. Tare ciudat comentariul tău Aka…

    Dialogul aici părea că trebuie să fie de bun simț!
    Chiar dacă nu ești de acord cu autorul; cu anumite cuvinte dintr-o carte – aici Vechiul Testament; cu Dumnezeu în cele din urmă… zic, chiar dacă nu ești de acord cu toate acestea, educația și bunul simț impuneau o altfel de exprimare, nu cu: nasol, prosteală, cum dreaq…
    Etica limbajului este ziditoare și provoacă respect și detalieri ulterioare din care ne îmbogățim reciproc cu toții.
    Altminteri comentarii de genul ăsta sunt lăsate de autori între „dă-i pace”, „no, las-o baltă!” sau pur și simplu tăcere precum smerit face și autorul de față.

    În timp ce articolul – că doar de el vorbim – cu totul alt scop părea să aibă!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s