Numele viu al lui Dumnezeu

Cartea Numerilor nu contenește să ne surprindă. Deși pare un conglomerat de texte, care n-au mai încăput în marile serii legislative și narative din Pentateuh, cartea Numerilor are propriul ei profil teologic. La o analiză mai atentă, găsim aici pietre de temelie pentru teologia biblică.

Unul dintre elementele surprinzătoare întâlnite în carte se află în Numeri 14:21. Domnul îi spune lui Moise: „Viu sunt Eu și viu este numele Meu”. Trebuie să recunoaștem că este neobișnuit să se vorbească în Vechiul Testament de numele „viu” al lui Dumnezeu, mai ales în contextul monoteismului strict iudaic. Există un Nume viu al lui Dumnezeu pe lângă Domnul însuși?

Textul ca atare există însă numai în Septuaginta. În Textul ebraic, se spune doar „viu sunt Eu”, continuând apoi cu ceea ce se găsește și în greacă: „și slava Domnului umple tot  pământul”. Biblia sinodală românească reține aici varianta mai lungă din Septuaginta: „Viu sunt Eu și viu e numele Meu”.

Numele lui Dumnezeu apare uneori ca o energie distinctă de Domnul însuși. De pildă, Domnul Se jură pe numele Său (Ieremia 44:26), așa cum și oamenii se jură pe numele Lui (Ieremia 12:16). Domnul își pune numele său în sanctuarul din Ierusalim (Deuteronom 12:5), ceea ce ar putea sugera că „numele” reprezintă tocmai prezența tainică pe pământ a divinității care altfel rămâne transcendentă. Abesalom vrea să-și înalțe un monument, pentru că, neavând copii, se teme că nu i se va păstra amintirea numelui (2 Samuel / 2 Regi 18:18).

Toate acestea ne arată că putem vorbi de o „teologie a numelui” în Biblie. Dar în niciun alt text nu se mai vorbește de un „nume” viu așa cum apare în Numeri 14.

Unii ar putea să bănuiască faptul că în Numeri 14:21 se ascunde o greșeală. Traducătorul în greacă ar fi putut citi în textul ebraic de două ori termenul „să se umple” (nevocalizat WYML’), prima oară puțin deformat WML’ sau WMLH, ceea ce îi putea sugera lectura „și cuvântul” (wemilla). „Cuvântul”, în variantă aramaică de milla, putea fi astfel asociat „numelui” divin, care este „cuvântul” prin excelență.

De altfel în aramaică termenul milla sau melta este pus în legătură cu Cuvântul divin. În Peșitta, traducerea siriacă a Scripturii, Evanghelia după Ioan are: „La început era Cuvântul (melta) și Cuvântul (melta) era cu Dumnezeu și Cuvântul (melta) era Dumnezeu”.

Oricum ar fi, varianta din Septuaginta se deschide neașteptat către o înțelegere a Cuvântului ca persoană. Teologia ioaneică a Cuvântului nu este o inovație creștină, ci are rădăcini mai vechi, chiar iudaice. Dacă – așa cum ne arată cartea Numerilor – „numele” lui Dumnezeu este viu, Numele-Cuvânt este o persoană alături de Dumnezeu Tatăl.

Sf. Maxim tâlcuiește rugăciunea „Tatăl nostru” în această direcție. El spune, explicând începutul „Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta”: „Prin cuvintele rugăciunii e arătat «Tatăl», «Numele» Tatălui și «Împărăția» Tatălui, ca să învățăm de la început să chemăm și să venerăm Treimea cea una. Căci «Numele» lui Dumnezeu și Tatăl care subzistă ființial este însuși Fiul cel Unul născut” (Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Filocalia românească, vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 267).

Rămâne însă surprinzător să regăsim asemenea rădăcini iudaice pentru conceptul creștin de Fiu al lui Dumnezeu, Cuvânt și Nume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s