Literalism vs. dinamism. Despre traducerea textului biblic

Zilele acestea am avut o mică dispută despre cum se traduce textul Sfintei Scripturi. Tema este una importantă, mai ales că nădăjduiesc ca în curând și ediția sinodală ortodoxă să cunoască o reactualizare binemeritată.

Cum să traduci textul biblic? Este o întrebare pe care și-o pun traducătorii, dar și cititorii care au anumite așteptări. Înțeleg că traducerile biblice încă au căutare pe piața de carte: editura Polirom a publicat între 2004 și 2011 o traducere a Vechiului Testament din greaca veche (Septuaginta), cu ample note explicative și introduceri, iar din 2017 editura Humanitas publică Biblia după textul ebraic, din care au apărut până acum două volume și a fost deja predat spre publicare al treilea.

Personal cred că e bine să existe mai multe traduceri. În primul rând, pentru că, atât la Vechiul Testament, cât și la Noul, există mai multe forme textuale. La Vechiul Testament, de pildă, e bine să existe separat (și nu amestecat) o traducere după Septuaginta (și alte texte vechi grecești) și una după Textul Masoretic. La Noul Testament, e bine să existe separat o traducere după Textul bizantin (transmis în Biserică) și una după textul mai vechi, recompus științific, pe baza studierii primelor mărturii textuale nou-testamentare.

În al doilea rând, cred că e bine să existe traduceri cu țintă diferită. Una ar fi o traducere bisericească, mai arhaică în limbaj, în care să se caute menținerea unei coerențe cu limbajul liturgic, și alta, traducere de studiu, într-un limbaj actualizat, dacă se poate cu note lămuritoare la subsol.

În al treilea rând, e bine ca fiecare confesiune să-și promoveze propria traducere, pentru că, deși textul biblic e unul, la un moment dat vor apărea cazuri în care soluțiile propuse în proiecte ecumenice vor mulțumi o tabără, dar o vor nemulțumi pe alta. Să ne gândim, de pildă, la traducerea lui presbyteros prin „preot” (ortodocșii și catolicii) sau prin „bătrân” (protestanții).

Nu cred că există și nici nu poate exista o traducere perfectă. Chiar și dacă traducătorii ar cunoaște foarte bine limbile originale și limba țintă, totuși în cărțile biblice există o sumedenie de aluzii și legături intratextuale pe care traducătorul nu le poate reda în totalitate. Traducerea este, vrând nevrând, o adaptare a realității originale la o nouă realitate, valabilă doar pentru o vreme. Într-o jumătate de secol (sau, hai să zic, un secol), cuvintele limbii țintă se schimbă și va fi nevoie iarăși de o actualizare sau chiar de o altă traducere.

Nu în ultimul rând, se justifică mai multe variante de traducere și dacă ne gândim la o scară graduală care ar avea într-un capăt literalismul, iar în celălalt dinamismul. E cunoscută butada că traducerea e ca femeia: dacă vrei una frumoasă, riști să te alegi cu o infidelă, iar dacă vrei una fidelă, riști să te alegi cu o urâtă. Rabbi Iuda spunea că „cel ce traduce literal un verset e mincinos, iar cel care adaugă e un hulitor” (Tosefta, Meghillot 4.41). Nici nu mai știi pe unde să o apuci…

Plecând de la dilema aceasta a alegerii între o traducere literală (= fidelă) și o traducere dinamică (= frumoasă), am găsit în disputa părintelui Dorin Picioruș cu mine un bun prilej de discuție despre traducerile biblice. Părintele Picioruș este adeptul literalismului și vede la propriu drept erezie orice abatere de la transpunerea cuvânt cu cuvânt a textului biblic în limba română.

Demersul lui este unul lăudabil, pentru că se ostenește de câțiva ani cu traducerea Sfintei Scripturi din limba greacă. Cred că a lucrat undeva la 2/3 (dacă nu mai bine) din textul întregii Biblii, ceea ce a însemnat un efort considerabil din partea lui. Cred că studenții teologi și preoții slujitori ar avea un mare folos din lectura traducerii părintelui Picioruș.

Pe de altă parte, cred că literalismul, deși este util ca principiu de bază, ajută atâta timp cât are o anumită limită. Calcurile lingvistice pot genera de multe ori, dincolo de problema stilistică, dificultăți reale de înțelegere. Ce aș înțelege din sintagma „plouă cu câini și pisici”, dacă nu aș ști că în engleză așa se zice la „plouă cu găleata”? Oare englezii ar înțelege „it rains with the bucket”? Ca să ofer chiar un exemplu biblic, ce s-ar înțelege dacă aș traduce în 1 Regi (1 Samuel) 25:23 că Abigail „s-a coborât de pe măgar și a căzut înaintea lui David pe fața ei și s-a plecat la pământ”? A fost accident sau o salutare orientală plină de respect? Ce înțelegeți dacă aș traduce în 3 Regi (1 Regi) 11:6 că Solomon „nu a umplut după Domnul”? Nu a umplut ce?

Septuaginta abundă de ebraisme, iar un literalism exagerat, ca cel practicat de Aquila în sec. II dHr., nu văd să aducă vreun plus. De ce să traducem din Septuaginta că Dumnezeu a făcut luminătorii, soarele și luna, „ca să separe între mijlocul zilei și între mijlocul nopții” (Facere 1:14)? Nu e mai firesc, dacă știm că ana meson e o expresie idiomatică preluată din ebraică, să zic că luminătorii „separă ziua de noapte”?

Le fel, dacă știm că în ebraică „a fi  spre” înseamnă „a deveni”, de ce să traducem că omul „s-a făcut întru suflet viu”, când mult mai simplu este să zicem „s-a făcut viu”? Nu mai spun de „suflet viu”, care sună ciudat în română, ca și în greacă, dar e logic în ebraică, unde poți folosi termenul nu numai pentru suflet, ci și pentru trupul mort.

Limita literalismului este dată de înțelegerea sensului, pentru că noi nu traducem cuvinte, ci sensuri. O traducere cuvânt cu cuvânt, caz pe caz, prepoziție pe prepoziție, este mincinoasă, cum spunea rabbi Iuda. E drept că te paște pericolul blasfemiei, dacă scoți din burtă și adaugi.

Și atunci, ce e de făcut? Personal, cred că tipul de traducere practicat de părintele Picioruș ar fi util pentru cei care doresc să se apropie de textul original. Ar fi prima etapă, brută, de traducere, la un prim contact cu textul. Mă tem că publicul larg iese din discuție și rămân elevii și studenții, teologii cu o oarecare introducere în greacă, sau de ce nu, entuziaștii, care vor să înțeleagă construcția textului Septuagintei. Fără că cineva să aibă permanent sub ochi textul grec și acces la dicționare, traducerea părintelui Picioruș este greu de urmărit.

În Isaia cap. 1, de pildă, „nu vă veți adăuga” (v. 13) mă face să mă gândesc că se referă la includerea într-un grup anume, când, de fapt, sensul este „nu veți continua așa”, fiind o expresie idiomatică ebraizantă. La 1:17, traducerea literală „judecați orfanului și îndreptați văduva” mă face să mă întreb cu ce sunt vinovați orfanul și văduva, când, de fapt, sensul este „judecați în favoarea orfanului și faceți dreptate văduvei”. Sau în Isaia 1:29 „rușinați întru grădinile lor” mă face să mă gândesc în românește că unii stau rușinați în grădină la aer curat, când, de fapt, sensul este că acelora li se va face rușine de grădinile idolatre, atunci când se vor îndrepta către Domnul.

Fără o lectură în paralel cu ebraica, textul Septuagintei are destule zone obscure, ceea ce este de așteptat, pentru că avem de-a face cu o traducere. Traducere care, deși tatonează în multe locuri literalismul, are și numeroase soluții de redare dinamică, în firescul limbii. Dacă vrem să urmăm Septuagintei, trebuie să nu îmbrățișăm literalismul extrem, ci să fim deschiși și către exprimări făcute în spiritul limbii țintă.

În postfața la Evangheliarul românesc (1561), diaconul Coresi scria: „Și am scris aceste sfente cărți de învățătură, să fie popilor rumînești să înțeleagă să învețe rumînii cine-s creștini, cum grăiaște și sf(în)tul Pavel, ap(o)s(to)lul cătră Corinteni, 14 capete: în sfănta beserecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese, în limba striină”. Cred că un literalism excesiv este tot atât de neînțeles ca o limbă străină. Din păcate, demersul inovator al diaconului Coresi nu a fost urmat. Biblia de la București (1688) a folosit destul de mult calchierea, literalismul, fiind în opinia specialiștilor un pas înapoi în dezvoltarea limbii române față de Coresi (Ioana Moldovan). De aceea, așa cum spune Alexandru Gafton (aici p. 78), Biblia de la București nu prea a circulat nici în mediile culturale, nici în cele bisericești, și a fost puțin citită („a avut o audiență aproape nulă”).

În final, vreau să spun că orice dialog, chiar și în contradictoriu, pe tema traducerii este binevenit. Eu salut fără nicio umbră de desconsiderare demersul părintelui Picioruș. Este nevoie de așa ceva, ca și de alte versiuni și traduceri în limba română ale textului biblic. Când dialogul însă este parazitat de invective și atacuri la persoană, care nu fac fac cinste nimănui, cu atât mai mult unei fețe bisericești, atunci comunicarea riscă să devină practic imposibilă.

10 comentarii

  1. Efortul de traducere literară este o asceză, rezultatele pot fi pe atât de surprinzătoare pe cât este limba română de surprinzătoare.

    Aș fi tradus
    – „Judecați ale orfanului” – ale cărui pricini erau de cele mai multe ori lăsate la o parte
    – „îndreptățiți văduva”

    Restul expresiilor, dacă nu sunt naturale limbii române nu este atât de grav, pentru că limba se poate la un moment dat îmbogăți cu expresii noi.

    Singurul pericol este cel pe care l-ați precizat, să nu reiasă sensuri total contrare.

    Expresiile cu sensuri duplicitare, nu sunt o problemă din punct de vedere literar, sunt chiar prea pline de sens, rămân a se lămuri în tâlcuire.

    Apreciază

    • Părintele Bartolomeu Anania, când s-a apucat de traducerea Bibliei, și-a propus tocmai să traducă foarte firesc în limba română. Ca scriitor, avea un bun simț al limbii. De ce să traduci „întinde mâna ta”, zicea el, când sună mai firesc „întinde-ți mâna”?

      Apreciază

  2. o traducere literală este mai mult un instrument logico-filozofic, nu este pentru mase, dar dacă aduce plus valoare, poate să aibă o influență mare prin cei puțini pentru care contează

    Apreciază

  3. Important este nu numai cum traducem, ci și ce text ebraic sau grecesc traducem. Se poate lua ca text de bază: un text critic, ipotetic, ideologic, cu pretenții de original, mereu îmbunătățit, dar care nu a existat niciodată; textul celui mai vechi manuscris complet, comparat în note de subsol cu alte manuscrise vechi; sau textul ebraic folosit de evrei astăzi și textul grecesc folosit de Bisericile creștine de limbă greacă. Cum e mai bine?

    Apreciază

    • Toate variantele sunt valabile, dacă ne gândim de la bun început cui adresăm traducerea și în ce scop. Pentru lectură liturgică nu voi folosi textul critic, dar pentru studiu biblic da. Textul critic, ipotetic, nu e absurd, dacă ținem cont că marii codici de sec. IV și V au variante eclectice.

      Apreciază

      • Îmi cer iertare pentru intervenția tardivă (nu am mai fost demult pe wordpress) dar știind că sunteți un bun cunoscător al limbii engleze, sunt foarte interesat de opinia dvs. cu privire la două traduceri pe care presupun că le-ați văzut, și anume cea a lui David Bentley Hart (The New Testament), respectiv Eugene H. Peterson (The Message), traduceri care, în opinia mea, ilustrează cele două opțiuni diametral opuse care stau în fața traducătorilor.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s