O casă cu susul în jos? Cristologia de jos, cristologia de sus și Bart Ehrman

În recenta carte publicată de Humanitas, Cum a devenit Isus Dumnezeu?, Bart Ehrman oferă o privire de ansamblu asupra cristologiei / hristologiei, adică asupra concepției despre Cristos / Hristos. Voi scrie mai departe Cristos și cristologie, așa cum se preferă și în carte, pentru a ușura accesul cititorului. În uzanța biblică răsăriteană întâlnim desigur Hristos și hristologie.

Arta scriitoricească a lui Ehrman e desăvârșită. Sintetizează excelent, știe să dea greutate argumentelor, împletește discutarea unor teme mai greu de urmărit cu detalii despre viața personală, care îl fac un însoțitor amabil pe parcursul lecturii. Tema aleasă este provocatoare, dar are oare Ehrman și dreptate?

Începând cu capitolul 3, se intră în discuția de fond. Ehrman crede că poate desluși un tipar evoluționist în cristologie. Inițial, Iisus era un obscur profet apocaliptic din Galileea, care predica apropierea intervenției lui Dumnezeu. Iisus se imagina pe sine ca fiind Mesia, regele împărăției care va fi instaurată pe pământ de Fiul Omului, identificat inițial cu o făptură cerească, înger, poate chiar cu arhanghelul Mihail. Isus și-a făcut ucenici, dar a sfârșit lamentabil pe la anul 30: executat de romani, pentru că produsese tulburare în Ierusalim. Câțiva dintre ucenici au spus apoi că le-a apărut în vedenie și de aici s-a născut convingerea că a înviat și o să revină în forță. Așa a debutat, potrivit lui Ehrman, a doua etapă: după moarte, adepții au considerat că a fost preamărit de Dumnezeu, ridicat la o stare cerească, divină (dar, desigur, nu la fel de divină ca Dumnezeu). Acestei etape îi aparțin primele trei evanghelii, Marcu (scrisă prima), Matei și Luca, în care Iisus nu se prezintă ca fiind Dumnezeu sau egal cu Dumnezeu. Preamărirea lui, despre care se credea inițial că se realizase la așa-zisa înviere, a fost împinsă de evanghelii la botez (cazul lui Marcu) și chiar mai devreme, la naștere (Matei și Luca). Pavel reprezintă a treia etapă, în care se vorbește de preexistența lui Iisus, dar Ehrman crede că în realitate pentru Pavel Iisus era un fel de înger (cf. Galateni 4:14, în care „îngerul” și „Hristos Iisus” s-ar referi la aceeași persoană). A patra etapă o reprezintă evanghelia după Ioan (scrisă către anul 100 dHr.): aici Iisus este întruparea Cuvântului, iar Cuvântul e Dumnezeu. Iisus poate așadar să spună că e una cu Tatăl și că înainte să se întrupeze a fost în slavă divină. Ehrman urmărește apoi dezvoltarea cristologiei până la sinodul (conciliul) de la Niceea din 325 din vremea împăratului Constantin cel Mare.

Am prezentat mai sus reconstrucția istorică a lui Ehrman, în maniera lui de a înțelege problema. Există însă câteva puncte vulnerabile, pe care îmi propun să le discut pe scurt, utilizând tot metoda de studiu istorico-critică.

 

  1. Apare cristologia de jos în cele mai vechi texte, iar cristologia de sus în cele mai târzii?

Ehrman pleacă de la biografiile lui Iisus, adică de la evanghelii, și răspunde afirmativ. Primele trei evanghelii (Marcu, Matei și Luca) ar prezenta cristologia de jos sau a preamăririi, cum o numește Ehrman: Cristos nu se prezintă explicit ca Dumnezeu, ci este un om preamărit la un nivel divin. Ultima evanghelie, evanghelia după Ioan, îl prezintă foarte evident ca Dumnezeu. Cea mai veche evanghelie, a lui Marcu, a fost scrisă cam prin anii 65-70, pe când evanghelia lui Ioan către anul 100.

Dar, dacă nu plecăm de la biografii (evanghelii), ci de la scrierile creștine în general, vedem că punerea în scenă se schimbă. Cele mai vechi scrieri creștine, scrisorile (sau epistolele) lui Pavel, redactate cam între anii 50 și 60, prezintă totuși o cristologie înaltă: Cristos este preexistent. În Filipeni 2:6-11, text care provine necontestat de la Pavel, citim: „aflându-se cu înfățișare de Dumnezeu, nu a socotit că a fi deopotrivă cu Dumnezeu este o răpire, ci s-a golit pe sine, luând înfățișare de rob, făcându-se după asemănarea oamenilor”. Așadar, aducând în discuție și epistolele lui Pavel, tiparul evoluționist nu se mai susține. Este ca și cum într-un strat geologic cu dinozauri descoperi o fosilă de maimuță.

Ehrman admite, de altfel, că această cristologie înaltă apare și mai devreme, dar, pe de altă parte, își menține concepția că lucrurile au evoluat. Dar, dacă cristologia înaltă a existat atât de timpuriu, practic fiind cea mai veche atestată, atunci cum putem vorbi de evoluție? Eu cred că aici este o mare problemă cu sistemul reconstrucției istorice alcătuite de el. Voi discuta în continuare câteva părți din acest sistem.

 

  1. Era Iisus, ca Mesia, diferit de Fiul Omului?

Pentru prima etapă, Ehrman spune că inițial Fiul Omului nu era Iisus însuși, ci un alt personal apocaliptic, cel mai probabil un înger (arhanghelul Mihail?), care va veni și va instaura împărăția, în care Iisus va fi însă  regele (Mesia). Abia mai târziu, biserica îl va identifica pe Fiul Omului cu Iisus însuși. Ehrman are nevoie de un asemenea construct, pentru a-și susține ideea că în realitate Iisus s-a considerat pe sine un simplu profet apocaliptic, care anunța venirea Fiului Omului și instaurarea împărăției. El aduce ca argument textul din Marcu 8:38: „De cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele… și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri”. Când citim acest verset, mai ales având în minte alte versete în care identificarea lui Iisus cu Fiul Omului este evidentă, credem că Iisus vorbește despre sine și la persoana I și la persoana a III-a. Dar Erhman, urmând criticii germane (Strauss, Bousset, Rudolf Bultmann), spune că sunt aici două personaje diferite.

Deși la început a fost susținută de cercetători foarte cunoscuți, disocierea inițială a Fiului Omului de Iisus Mesia a pierdut însă teren în studiul biblic din ultima vreme. Și pe bună dreptate. Este nevoie de niște texte mai clare, în care să se vadă că sunt două personaje distincte, nu de pasaje ca cel din Marcu 8:38, în care singurul argument este vorbirea la persoana a III-a. O asemenea exprimare nu era neobișnuită pentru limba ebraică sau aramaică. Apoi, cum se raporta Iisus la acest personaj? Dacă Iisus era Mesia, deci dacă ar fi fost regele din împărăția așteptată, atunci ce va face mai exact Fiul Omului? Va veni din cer cu îngerii și va preda împărăția câștigată lui Mesia? Sunt prea multe necunoscute. Din lipsă de informații lămuritoare, e mai cuminte să rămânem la interpretarea obișnuită: Iisus a vorbit despre sine ca fiind Fiul Omului, așa cum este evident din alte episoade. De pildă, în Marcu 2, Iisus îi spune slăbănogului „Iertate îți sunt păcatele”, la care cărturarii aflați de față se scandalizează, pentru că cel care iartă este singur Dumnezeu. Iisus îi întreabă ce este mai lesne: să zici „Iertate îți sunt păcatele” sau să vindeci? Apoi adaugă: „Dar, ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, îți zic: «Scoală-te și ia-ți patul»”. În mod evident, Iisus se identifică pe sine cu Fiul Omului, care are puterea să ierte păcatele, fapt pentru care Iisus îi și vestise slăbănogului iertarea păcatelor.

Sigur, Ehrman ar răspunde că pasajele în care Iisus se identifică cu Fiul Omului sunt modificări mai târzii, făcute de biserica creștină. Ca să vezi ce spunea inițial, trebuie să cauți în textele actuale, folosind un anume set de criterii. Dar încercarea aceasta de a găsi cuvintele originale, în niște scrieri compuse la 35-40 de ani după viața pământească a lui Iisus (cum e evanghelia lui Marcu) și chiar mai târzii, la 50-60 de ani (evanghelii lui Matei și Luca) este foarte dificil și nu s-a bucurat de consensul cercetătorilor. Metoda riscă să te ducă circular: caut cuvinte care să iasă în evidență ca fiind destul de diferite de crezul ulterior al Bisericii, ca să demonstrez apoi că aceste cuvinte „originale” erau altfel decât crezul Bisericii. Terenul e foarte mișcător. Mai bine ne mulțumim cu atestarea prelucrată din evanghelii, așa cum o avem.

Majoritatea bibliștilor nu mai susține că Iisus se deosebea inițial de Fiul Omului. De altfel, realitatea este tocmai pe dos. Denumirea de Fiu al Omului apare aproape exclusiv în modul în care Iisus se prezintă pe sine și este cea mai frecventă (în Marcu se întâlnește de mai multe ori decât Mesia și Fiul lui Dumnezeu). Probabil nu era un titlu anume, așa cum era Mesia. Cine dorește să aprofundeze această problematică, poate consulta monografia lui Delbert Burkett, The Son of Man Debate, Cambridge University Press, 2004 (în special criticarea ideii că Fiul Omului ar fi altcineva decât Iisus însuși la pp. 37-39).

 

  1. În cele mai vechi texte biografice, în evangheliile sinoptice (Marcu, Matei și Luca), Iisus nu a spus despre sine că este Dumnezeu, așa cum o face în Evanghelia după Ioan?

Ehrman e de acord că Evanghelia lui Ioan proclamă preexistența lui Iisus și dumnezeirea lui: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1). Pe de altă parte, el consideră că primele trei evanghelii nu îl prezintă pe Iisus drept Dumnezeu, ci doar înălțat, preamărit. Mesia înseamnă rege, nu Dumnezeu. Apoi Fiul lui Dumnezeu era o sintagmă aplicabilă și oamenilor (Luca 3:38) și de aceea nu ne ajută prea mult. Aici trebuie să mărturisesc că și eu am fost adeptul unei asemenea teorii, influențat de literatura germană.

Să luăm însă cazul celei mai vechi evanghelii, Evanghelia după Marcu. Deși nu avem de-a face cu proclamarea explicită a divinității lui Iisus ca în Evanghelia după Ioan, există însă câteva pasaje extrem de provocatoare. În scena prezentării înaintea sinedriului, arhiereul îl întreabă pe Iisus dacă este Mesia/Hristos, Fiul celui Binecuvântat (al lui Dumnezeu). Să urmărim exact răspunsul lui Iisus de la Marcu: „Tu zici (sau varianta: Eu sunt – nu contează). Veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta Celui Atotputernic și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62). Imaginea trimite la Daniel 7:13-14, unde – în viziunea de noapte a profetului Daniel – un personaj misterios numit Fiul Omului vine pe norii cerului până la Cel Vechi de Zile și primește stăpânirea întregului pământ. E adevărat, la Daniel, Fiul Omului este identificat ulterior cu un personaj colectiv, „sfinții celui Preaînalt” (7:18) sau „poporul sfinților celui Preaînalt” (7:27). Dar Iisus vorbește, ca în textul propriu-zis din Daniel 7:13, de un personaj, așa cum o fac și Asemănările din cartea apocrifă 1 Enoh. Nu contează acum dacă Asemănările sunt pre-creștine sau din aceeași perioadă cu începutul creștinismului, contează doar că Evanghelia după Marcu nu e singurul text care vorbește de Fiul Omului ca despre un personaj singular. Remarcăm succesiunea din răspunsul lui Iisus: Fiul Omului, care ședea pe tron la dreapta lui Dumnezeu, se pune în mișcare și vine pe norii cerului. Repet, nu avem motive serioase să credem că Fiul Omului e altul decât Iisus. Arhiereul înțelege bine replica și – cel mai interesant fapt pentru noi – consideră că este o blasfemie: „Ați auzit hula. Ce vi se pare vouă?” Iar ei toți (membrii sinedriului) au judecat că Iisus este vinovat de moarte (Marcu 14:64). Nu ne interesează dacă scena s-a petrecut istoric sau nu cum o descrie Marcu. Ne interesează cum apare Iisus în Evanghelia lui Marcu. Dacă cineva se pretindea pe atunci Mesia, nu era vinovat de moarte. Blasfemia înseamnă aici că te asociezi într-un mod necuvenit cu Dumnezeu: crezi că stai pe tron cu Dumnezeu și vii pe nori. Această idee e întărită de alte pasaje în care se vorbește despre prigoana creștinilor din partea iudeilor „pentru” Iisus: „cine își va pierde sufletul pentru Mine și pentru evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8:35); „Luați seama la voi înșivă. Că vă vor da în adunări și veți fi bătuți în sinagogi și veți sta înaintea conducătorilor și regilor pentru Mine, spre mărturie lor” (13:9). Înseamnă că iudeii îi vor acuza pe iudeo-creștini, în sinagogi, de blasfemie din pricina lui Iisus și vor încerca să-i ucidă. De ce? Cristologia de jos, adică ideea că Iisus în Evanghelia lui Marcu este un simplu om preamărit, înseamnă prea puțin. Pentru o asemenea idee nu ești pasibil cu moartea, din moment ce – iar Ehrman adună suficiente argumente în capitolul 2 – și în iudaism se vorbea de oameni (Moise, patriarhii) preamăriți de Dumnezeu.

Cu tot respectul pentru critica germană, pe această temă am început să fiu mai atent la cercetătorii din clubul „Early High Christology”, un grup de studiu din cadrul societății SBL (Society of Biblical Literature), care s-a format prin anii 90. Din acest grup făcea parte Larry Hurtado, care în 2003 publică o voluminoasă monografie: Lord Jesus Christ. Devotion to Jesus in Earliest Christianity, Eerdmans, iar în 2005, la aceeași editură, o carte mai subțire, de popularizare: How on Earth Did Jesus Became a God? Historical Questions about Earliest Devotion to Jesus.

Mult mai probabil, Evanghelia după Marcu prezintă divinitatea lui Iisus indirect, pentru că este mult mai apropiată în timp de coliziunea dintre iudei și ideo-creștini din sinagogi. Ca și misterul mesianic (Iisus interzice la început să fie proclamat ca Mesia), și proclamarea divinității trebuie făcută gradual, sugerându-se în diverse moduri. Iisus iartă păcatele slăbănogului (Marcu 2:5), deși cărturarii protestează că singur Dumnezeu iartă păcatele (2:7). Ca să fie clar că el le iartă, spune: „să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele” (2:10), prezentându-se astfel ca având aceeași autoritate ca Dumnezeu.

Mai mult, Iisus umblă pe mare și potolește furtuna, spunându-le ucenicilor aflați în barcă: „Îndrăzniți. Eu sunt! Nu vă temeți” (Marcu 6:50). Pe bună dreptate, comentatorii văd aici o aluzie la numele divin descoperit lui Moise („Eu sunt Cel ce sunt. […] Așa să spui fiilor lui Israel: Eu-sunt m-a trimis la voi” – Exod 3:14). Joel Marcus, specialist pe evanghelia a doua, are la acest pasaj următoarele comentarii: „Deși Marcu nu spune niciunde explicit că Iisus este divin, totuși aici ajunge foarte aproape să o facă. […] În ciuda acestei nuanțe, impresia pregnantă lăsată de această istorisire este sugestia divinității lui Iisus și exact această calitate divină este care care îi permite să învingă moartea” (Mark 1-8: A New Translation with Introduction and Commentary, Doubleday, 1999, p. 432).

Nu în ultimul rând, este pasajul discutat deja de la înfățișarea înaintea sinedriului. Iisus se prezintă pe sine înaintea arhiereului într-un mod care a scandalizat autoritățile religioase iudaice: stând pe tron cu însuși Dumnezeu și venind apoi pe norii cerului. Aceste nuanțe m-au făcut să-mi revizui complet ideea că primele evanghelii nu ar prezenta o cristologie înaltă (high Christology). Am început să cred că există nuanțe foarte importante: dacă Evanghelia lui Ioan îl prezintă pe Iisus de la început ca descoperindu-și secretul mesianic și dumnezeirea, evangheliile sinoptice (Marcu, Matei și Luca) arată în schimb gradual descoperirea lui Iisus ca Mesia și indirect, dar foarte sugestiv, ca Dumnezeu.

 

  1. Îl considera Pavel pe Iisus înger?

Ideea că textul din Galateni 4:14 îl prezintă pe Iisus drept înger este, poate, cel mai slab argument al lui Ehrman. Pavel le spune galatenilor așa: „Voi nu ați disprețuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-ați scârbit, ci m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus”. În niciun alt loc Iisus nu e numit înger, și nici aici. Mai firesc este să credem că Pavel vorbește de două lucruri diferite: „m-ați primit ca și cum aș fi fost un înger de-al lui Dumnezeu; chiar mai mult, m-ați primit ca și cum aș fi fost însuși Cristos”. E o simplă gradație.

Identificarea lui Iisus cu îngerul Domnului din anumite pasaje vechi-testamentare este făcută mai târziu (sec. II), în exegeza creștină (Epistola lui Barnaba, Iustin Martirul în Dialogul cu Trifon). Atunci se va vorbi de faptul că Fiul a fost prezent în mod tainic la marile evenimente din istoria mântuirii. Îngerul Domnului era interesant, pentru că vorbea ca și cum ar fi fost Dumnezeu însuși. Dar de aici și până la a spune că Pavel credea că Iisus era încarnarea îngerului Domnului e cale lungă. Trebuie argumente mai puternice. E adevărat, Pavel spune că piatra despicată din care curgea apă în vremea călătoriei fiilor lui Israel prin pustie era Cristos (1 Corinteni 10:4), dar aceasta reprezintă, de bună seamă, o alegorie (o preînchipuire, un simbol), așa cum spune că sclava lui Avraam, Agar, este muntele Sinai (Galateni 4:25).

În epistolele necontestat pauline găsim însă ceva foarte interesant. Sunt citate versete din Vechiul Testament care se refereau la Domnul (Iahve) Dumnezeu, dar sunt aplicate de data aceasta lui Cristos. Legătura este ușurată de faptul că Iisus Cristos este numit și Domn, așa cum era numit Iahve în Vechiul Testament. În Romani 10:13 este citat un text din Ioel 3:5: „Oricine cheamă numele Domnului va fi mântuit”, dar, dacă în Ioel e vorba de Iahve (Domnul Dumnezeu), contextul din Romani indică fără echivoc că este vorba de Iisus Cristos. În 1 Corinteni 1:31, Pavel exclamă „Iar cel care se laudă să se laude în Domnul”, citând din Ieremia 9:24, dar face aceasta după ce discută de Cristos, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Și în 1 Corinteni 2:16, „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-l învețe pe El? Dar noi avem gândul lui Cristos” reprezintă o aluzie la un text din Isaia 40:13: „cine a căutat în adânc duhul Domnului şi cine l-a sfătuit pe El?” Cel mai interesant text din această grupă este Filipeni 2:10: „Ca în numele lui Iisus să se plece orice genunchi… și orice limbă să mărturisească”, un citat din Isaia 45:23, în care închinarea se adresa lui Iahve, Domnului.

Aceste texte nu sunt deloc întâmplătoare. În 1 Corinteni 8:6 aflăm chiar cadrul teologic în care trebuie interpretate, un gen de sistem numit de cercetători „binitar” sau „binitarian”, în care Cristos este asociat cu Dumnezeu chiar în mărturisirea de credință monoteistă a lui Israel. În loc de „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn” (Deuteronom 6:4), Pavel spune: „Totuși, pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate și noi întru El, și un singur Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate și noi prin el”.

Cum să creadă Pavel că Iisus Cristos e înger, când le spune corintenilor: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri” (1 Corinteni 6:3)? Când e vorba de „Evanghelia lui Cristos”, Pavel atrage atenția: „Chiar dacă noi înșine sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o [Evanghelia lui Cristos], să fie anatema” (Galateni 1:8). Deși nu este numit direct Dumnezeu, în loc să apară ca un înger, Cristos apare la Pavel ca asociat al lui Dumnezeu. Titlul divin e rezervat Tatălui, dar Cristos e preexistent și are „forma lui Dumnezeu” (Filipeni 2), fiind asociat suveranității lui Dumnezeu prin titlul de Domn; drept urmare, i se și cuvine închinare ca lui Dumnezeu.

Mă opresc aici, pentru a nu obosi cititorii. Ar merita, poate, o analiză mai amplă a lucrării. În orice caz, prin cartea sa Bart Ehrman revine la un model al criticismului german de inspirație a școlii istoriei religiei (Wilhelm Bousset cu studiul său critic Kyrios Christos din 1913). Totuși, în cristologie, criticismul școlii istorico-religoase a fost atenuat în mod considerabil, iar cercetările din cadrul clubului „Early High Christology” din jurul lui Larry Hurtado (plecat dintre noi, din păcate, la sfârșitul anului trecut) au readus miza din înțelegerea tradițională.

La fel de valabil, ne putem pune întrebările: Nu cumva, în cristologie casa nu a fost făcută de jos în sus, ci de sus în jos, de la acoperiș, adică de la cristologia înaltă? Nu cumva primii creștini s-au confruntat de la început cu acuzația de blasfemie din partea sinagogii iudaice, pentru că înțelegeau monoteismul iudaic într-un mod complet diferit? Nu cumva Iisus nu a devenit Dumnezeu, ci toată problema a plecat tocmai de la afirmația că, deși există un singur Dumnezeu, Cristos ca singur Domn primește închinarea cuvenită doar lui Dumnezeu?

***

Bart Ehrman, Cum a devenit Isus Dumnezeu? Preamărirea unui predicator evreu din Galileea, trad. Cornelia Dumitru, Ed. Humanitas, București, 2020 (How Jesus Became God: The Exaltation of a Jewish Preacher from Galilee, HarperOne, 2014).

3 comentarii

  1. Extrem de lucrativul B.E. are, printre altele, și o problemă de cinste intelectuală. Fie citează fără să citească (în sensul „close reading”) fie decupează și sstfel deturnează logica întregului argument. În cazul de față Ehrman citează, pe două pagini din Hurtado,”Lord Jesus Christ…”, o carte pe care, în opinia mea, cel mult a frunzarit-o, afirmații care, pentru cei care nu sunt familiarizați cu această magnifică lucrare, par a veni în sprijinul tezei sale (Ehrman). Din fericire, regretatul Larry Hurtado a apucat să reacționeze la mistificare și să îi dea o replică pe blogul său personal. Cei interesați pot verifica.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s