Cât de biblic este cultul moaștelor?

Conform Legii mozaice, atingerea de oseminte omenești produce necurăție (Numeri 19.11-13). Iisus însuși a amintit de „mormintele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția” (Matei 23.27). Ca să înțelegem însă mai bine atitudinea Scripturii față de rămășițele umane trebuie să luăm în calcul mai multe aspecte.

Mentalul biblic folosește deseori perechea curăție-necurăție. Necurăția nu înseamnă însă automat păcat, ea poate fi chiar produsă de atingerea unui obiect altfel sfânt. Evreii numesc până astăzi cărțile sfinte din Scriptură „cărți care necurățesc mâinile”, nu pentru că Scriptura ar avea ceva necurat, ci că atingerea ei produce o stare neconformă ritualică: necurăția. Ea trebuie citită fără să o atingi. Poate ar fi mai bine să înțelegem perechea curăție-necurăție în termeni de tabu: ca să rămâi „curat”, adică să ai acces liber din perspectivă religioasă, trebuie să te ferești de anumite contacte cu lucruri de altfel normale. Contactul sexual, binecuvântat în căsătorie, producea această stare de neconformitate. La fel și atingerea de un cadavru. Dacă se înțelege acest aspect, putem face o distincție între lucrurile care în sine sunt problematice – „spurcăciune” (ebr. toʿeva) – și lucrurile care sunt în regulă, dar care trebuie evitate de cineva care dorește să fie ritualic pur. Idolii (statuile zeilor păgâni) de pildă sunt „spurcăciune”, pe când cadavrele părinților nu.

Ține de obligația unui israelit credincios să dea cinstea cuvenită părinților și să-i îngroape în mormântul comun al familiei. În perioada monarhiei, în Iuda îngroparea obișnuită însemna pentru elite expunerea pe un pat de piatră în mormântul sigilat al familiei, ca ulterior oasele rămase să fie depuse în nișe scobite în piatră din camera mortuară, iar banca funerară să fie folosită pentru o nouă îngropare. Membrii familiei atingeau oasele strămoșilor, le strângeau și le mutau în noul spațiu. În perioada irodiană (sec. I î.d.Hr. – I d.Hr.) apar osuare, mici sarcofage de piatră de mărimea celui mai lung os uman (femurul), folosite în locul nișelor săpate în piatră.

Ce vreau să spun este că israeliții atingeau în mod obișnuit oase umane, mai ales când o făceau ca pe o datorie față de rude, deveneau apoi impuri (necurați) pentru șapte zile, dar în cele din urmă se purificau și își puteau relua viața cu păzirea prescripțiilor religioase.

Tora lui Moise (Pentateuhul sau primele cinci cărți ale Scripturii) menționa chiar un caz de „relocare” foarte interesantă. Iosif, cel care i-a salvat de la foamete pe frații săi, fiii lui Iacov-Israel, ajunsese vizir în Egipt, dar înainte de moarte îi conjură pe fiii lui Israel ca la ieșirea din Egipt „să scoateți oasele mele de aici” (Facere 50.25). După ce moare, Iosif este îmbălsămat și depus într-un sicriu (Facere 50.26). Moise ia cu sine oasele lui Iosif la ieșirea fiilor lui Israel din Egipt (Ieșire 13.19), care vor fi îngropate la așezarea în Țara Canaanului în Sichem (Iosua 24.32). Ce este surprinzător aici este că osemintele lui Iosif, purtate cu fiii lui Israel vreme de 40 de ani, nu au încălcat legile purității care altfel vizau tabăra lui Israel. De pildă, niciunul dintre fiii lui Israel nu își putea face nevoile fiziologice, altfel normale, în interiorul taberei, pentru a-i păstra puritatea, ci era obligat să iasă în afara taberei (Deuteronom 23.12-14).

Interesant iarăși că pentru a explica această excepție (oasele lui Iosif nu produc necurăția taberei), Filon din Alexandria, un filozof evreu din vremea lui Iisus profund atașat de Lege, interpreta în felul următor: „Așadar Sfânta Scriptură a poruncit păstrarea oaselor lui Iosif, mă refer la singurele părți rămase de la un asemenea suflet, forme nestricate și vrednice de pomenire (ἀδιάφθορα καὶ ἀξιομνημόνευτα εἴδη), socotind nepotrivit ca cele curate (καθαρά) să se amestece cu cele necurate” (De migratione Abrahami 17). Observăm la Filon că osemintele lui Iosif, fiind rămase de la un suflet drept, sunt ele însele „curate”, „forme nestricate și vrednice de pomenire”. Excepția confirmă regula: oasele umane obișnuite aduc necurăție, dar oasele unui drept precum Iosif nu. Suntem deja în vremea lui Iisus.

Deși Vechiul Testament nu pomenește de morminte ca locuri de pelerinaj, totuși în vremea lui Iisus asemenea locuri existau, în special în diaspora. În Antiohia există mărturii că evreii îi comemorau, probabil cu prilejul sărbătorii Hanukka, pe așa-zișii martiri macabei: Eleazar și cei șapte frați împreună cu mama lor (vezi 2 Macabei 7), pomeniți ca sfinți și în Biserica ortodoxă la 1 august. Cel mai frapant este că la mormântul lor, în cartierul Kerateion, se găsea și o sinagogă, lucru interzis în iudaismul rabinic. În ciuda interdicției, nu era însă singurul caz. Un alt loc de pelerinaj care funcționa în vremea lui Iisus era peștera patriarhilor din Hebron. Regele Irod, cel care construise Templul din Ierusalim, se ocupă special și de acest edificiu. Din secolul 2 d.Hr., Bet Șearim din Galileea, locul unde a activat marele rabin Iuda Prințul (han-Nasi), conducătorul prin excelență al iudaismului rabinic în jur de 200 d.Hr. și alcătuitorul primei părți a Talmudului (Mișna), devine o necropolă căutată. Pentru că aici erau îngropați rabini importanți (cercetătorul Shaye Cohen identifică 33 de nume cunoscute din Talmud cu rabinii atestați epigrafic la Bet Șearim), mulți evrei din diaspora doreau să le fie mutate osemintele în preajma figurilor emblematice ale iudaismului. Iată cum mormintele pot deveni și locuri de atracție, nu doar de necurăție!

Un fapt important trebuie subliniat. Dacă iudaismul va evita cât se poate de mult – în ciuda excepțiilor ca Antiohia – asocierea sinagogii cu mormintele drepților, creștinismul va îmbrățișa această îmbinare între mormânt și spațiu sacru, în special când era vorba de martiri. Și o făcea pe baze biblice. În Apocalipsă 6.9, Ioan vede „sub altar sufletele celor junghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o”, cărora li s-au dat veșminte albe și li s-a spus să stea în tihnă (6.11). Dar trebuie subliniat că originile acestei îmbinări între mormânt și spațiu sacru trebuie căutate în iudaismul din diaspora (majoritar numeric față de cel palestinian).

Un tratat din sec. 3-4 d.Hr., care nu face parte din Talmud, dar care este normativ pentru iudaism până astăzi, oferă o imagine nebănuită. Tratatul despre jelire (în ebraică Evel Rabbati sau Semachot) permite vizitarea mormântului vreme de 30 de zile, pe motiv că morții ar trebui cercetați ca nu cumva să aibă semne de viață (8.1) și permite, de asemenea, depunerea de ofrande, unele comestibile, altele nu, însă doar dacă cei decedați sunt necăsătoriți (8.2-3). În mod evident, sunt concesii făcute depunerii de ofrande la mormânt, practicate de creștini și de păgâni. Trebuie să ne gândim că iudeii din vechime, ca și creștinii, erau mult mai apropiați de păgâni decât ne imaginăm astăzi.

Bun. Dar nu am răspuns încă la fondul problemei. Îndeamnă Scriptura (laolaltă Vechiul și Noul Testament) la cinstirea rămășițelor umane? Erau ele venerate ca moaștele astăzi? A zis Iisus undeva să ne închinăm la moaște?

Sigur că da. Iisus nu S-a dezis niciodată de Lege și de profeți, deși le-a arătat limitele și i-a provocat pe oameni să-și asume împlinirea prescripțiilor în duh și nu în literă. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5.17). În Scripturile ebraice, așa cum am văzut, condiția obișnuită era evitarea atingerii osemintelor umane, pentru păstrarea purității cultice. Preotul și levitul care se urcau dinspre Ierihon spre Templul din Ierusalim au procedat bine că nu l-au cercetat pe omul rănit de tâlhari, pentru că dacă ar fi fost mort, ei și-ar fi compromis puritatea ritualică. În episodul invocat în Luca 10, Iisus dă de înțeles că mai bine a procedat samariteanul milostiv, care l-a cercetat și, descoperind că mai e încă viu, l-a ajutat ca pe aproapele său. Legea nu trebuie absolutizată. Mai bine să încalci prevederea cu atingerea de cadavre, dacă o faci din grijă față de oameni.

La proroci, între care canonul ebraic numără și cărțile istorice, este menționat însă un episod cu implicații directe pentru subiectul nostru. Profetul Elisei, ucenic al profetului Ilie, a fost unul dintre cele mai mari personalități din Vechiul Testament. A înviat chiar oameni din morți: pe fiul unei șunamitence sterpe, căreia profetul i-a vindecat neputința de a avea copii. Dar minunile nu se opresc aici. După ce profetul Elisei a murit, participanții la o procesiune funerară sunt surprinși de niște tâlhari moabiți. Respectivii aruncă accidental mortul în mormântul lui Elisei. Interesant ce a urmat: „Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (2 Împărați / 4 Regi 13.21). Cum de a căzut peste oasele lui Elisei? Am discutat deja despre practica depunerii trupului mort pe băncuțe de piatră sau a oaselor în nișe. Nu este o problema ca rămășițele să fie la vedere în camera funerară. Probabil că oamenii respectivi l-au adus pe cel decedat în aceeași cameră mortuară sau în același complex funerar.

Dar faptul că, prin atingerea de oasele lui Elisei, mortul înviază ca și cum s-ar fi atins de el profetul însuși arată că oasele profetului îi păstrează încă puterea minunată. Oasele lui Elisei au în ele Duhul lui Dumnezeu, pe care profetul l-a avut în timpul vieții, moștenit de la Ilie. Cum descria foarte plastic un cercetător biblic modern, trupul este partea exterioară a sufletului, iar oasele reprezintă sufletul „într-o formă mai ștearsă”. Elisei e încă prezent în rămășițele sale și, fiind drept, omul lui Dumnezeu, atingerea de oasele lui aduce vindecare și nu necurăție ca în mod obișnuit. Și să nu uităm că în timpul vieții, Elisei s-a bucurat de cinste din partea oamenilor. Chiar confrații săi, „fiii prorocilor”, îl cinstesc prin închinare sau prosternare: „i s-au plecat până la pământ” (2 Împărați / 4 Regi 2.15). Este același verb (ebr. hiștahawe, gr. proskyneo) care poate fi aplicat și lui Dumnezeu, atât că închinarea adusă lui Dumnezeu nu reprezintă ca aici respectul față de o persoană umană, ci este închinarea absolută, adorarea („slujirea” în limbajul biblic, ebr. ʿavad, gr. latreuo).

Iisus cunoștea ca orice evreu acest episod cu oasele lui Elisei. Pe Ilie și pe Elisei îi și pomenește, încuviințându-le viața și minunile, chiar și când erau îndreptate către străini și dușmani: „Mulți leproși erau în Israel în zilele prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Naaman sirianul” (Luca 4.27). La întrebarea „Ce a spus Iisus despre închinarea la moaște?”, răspunsul nostru trebuie să țină cont de următoarele:

  • Legea nu interzicea – cum se spune adesea greșit, mai ales în mediul protestant – atingerea oaselor omenești, de vreme ce este chiar de dorit ca cineva să fie îngropat cu ai săi, în mormântul familiei. Legea doar prevedea că atingerea de mort te face necurat, impur, adică inapt religios. Nu era păcat, ci era tabu. Tot așa se petrecea și la naștere: mama și copilul erau socotiți o vreme impuri.
  • Elisei e drept. Ca în cazul lui Iosif, oasele celui drept nu produc necurăție. Mai mult, prin atingerea de oasele lui Elisei, se produce o minune și încă una rară: învierea.
  • Iisus S-a raportat viu la Lege și la proroci. A preferat de fiecare dată viața, grija, iubirea față de aproapele, nu litera Legii. L-a dat ca exemplu de om al lui Dumnezeu pe Elisei.
  • Iisus nu a criticat episodul în care prin oasele lui Elisei se produce o minune. L-a încuviințat, așa cum a făcut-o și în legătură cu Elisei ca om al lui Dumnezeu.

Ce putem noi, ortodocșii, să deducem de aici? Ne putem atinge de rămășițele pământești ale celor drepți. Nu devenim necurați, ci ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea curăție, ca prin oasele lui Iosif, sau chiar binecuvântare, ajutor, ca prin oasele lui Elisei. Le putem cinsti ca pe drepții înșiși: în oasele lor sunt prezenți chiar ei, deși într-o altă formă, mai ștearsă. Mormintele drepților, în special mormintele martirilor, sunt altare (cf. Apocalipsa 6.9), în care sufletele drepților se roagă. Ne închinăm în fața lor așa cum ne-am închina, adică ne-am prosterna, ne-am pleca, în fața persoanelor dacă le-am întâlni față către față.

În general, pe urmele lui Peter Brown, rămânem cu impresia că lumea greco-romană a favorizat cultul moaștelor. Sunt însă date foarte interesante tocmai despre originile iudaice ale cultului moaștelor și bazele biblice ale acestuia.

6 comentarii

  1. Da! Multumim! Avem mare nevoie de astfel de învățături pentru a putea duce o viață în acord cu voia lui Dumnezeu. In lipsa învățăturii adevarate vedem că se inventează tot felul de apucături cu iz de corectitudine mai mult sau mai puțin politică.
    Părinte, vă mulțumim și vă rugăm să aveți grijă de noi să ne învățați să nu greșim.
    Știm că ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte gleșelile făcute cu știință și din neștiință, dar am fi mult mai aproape de Dumnezeu dacă am ști ce avem de făcut.
    Mulțumim părinte.

    Apreciază

    • Multumim mult parinte ca neam edificat in profunzime pentru sfintelor moaste ca ne vin la ureche tot felul de indoieli de la necredinciosi sarutam drapta fam BURLACIOIU.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s