Controverse eshatologice: nemurirea sufletului. Răspuns dlui profesor Florin Lăiu

Este greu să dialoghezi pe marginea Scripturii altfel decât din postura confesiunii din care faci parte. Depinzi, vrând nevrând, de mentalul în care ai crescut și cu care ești obișnuit. Ca ortodox, evident că citesc Scriptura în primul rând ca ortodox. Îmi place să cred însă că prin studiu se poate tinde către o abilitate academică specifică, aceea de a discuta cât mai obiectiv, pe text, încercând să lăsăm deoparte condiționările confesionale și culturale.

Din dorința aceasta de a încerca o discuție cât mai obiectivă, mă avânt în dialogul despre nemurirea sufletului cu distinsul profesor adventist Florin Lăiu. Îl cunosc personal și îi apreciez în mod deosebit formația de biblist și ebraist. Dialogul cu dumnealui, chiar și dacă ar fi contradictoriu, mă onorează. Dacă în materialul la care dl profesor Lăiu a reacționat am fost prea apologetic, îmi propun în materialul de față să-mi așez pe ochi mai îndesat ochelarii de biblist.

Personal, mi se părea cu ceva timp în urmă că nemurirea sufletului reprezintă numitorul comun al tuturor religiilor și curentelor religioase, o idee fără de care religia în sine nu poate funcționa. Aveam să înțeleg ulterior că lucrurile sunt mai nuanțate. Prima lectură care m-a pus pe gânduri a fost micuțul tratat al lui Oscar Cullmann, tradus și la noi la Editura Herald (o editură în general cu spirit amatoricesc, dar care uneori surprinde în mod plăcut): Nemurirea sufletului sau învierea morților. Lucrarea, apărută în 1956, a născut vii controverse. Pe scurt, Cullmann spunea că nemurirea sufletului și învierea sunt concepte diferite și chiar incompatibile, primul fiind grecesc, iar al doilea ebraic. Învierea înseamnă readucerea la viață, deci presupune moartea, încetarea oricărei existențe, în vreme ce nemurirea sufletului de la greci presupune că după moartea trupului rămâne în viață sufletul. A fost apoi surprinzător să aflu pe viu că și adventiștii au ca specific această doctrină ciudată: moartea înseamnă inactivitate, suflarea de viață pierind la moarte; abia învierea va restabili existența persoanei respective.

Îmi propun să trec în revistă textele biblice pe care le consider cele mai grăitoare pentru subiect. Poate că un bun punct de plecare ar fi să vedem ce concepții aveau chiar iudeii contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos.

Iudaismul contemporan cu Iisus

Iosif Flaviu, cunoscutul istoric care a fost și preot la Templul din Ierusalim cu puțină vreme înainte de distrugerea din anul 70 dHr., ne spune că iudaismul era împărțit în trei mari curente religioase: fariseii, saducheii și esenienii.

Despre farisei, ne spune că aceștia susțineau că „sufletele au o forță nemuritoare (athanaton… ischyn tais psychais); că sub pământ (hypo chthonos) sunt pedepse sau răsplătiri pentru cei care au petrecut în viață cu virtute și, respectiv, cu răutate; că unora le este pregătită o închisoare veșnică (eirgmon aidion), iar celorlalți ușurarea de a fi din nou vii (tou anabioun)” (Antichități 18.14). În altă parte prezintă iarăși doctrina fariseilor: „orice suflet este neperisabil (psycēn… pasan aphthrton), doar sufletul celor buni se mută într-un alt trup (metabainein… eis heteron sōma), pe când al celor răi este supus pedepsei veșnice (aidiō timōriā) (Războiul iudaic 2.163).

Cât despre doctrina saducheilor, aceștia afirmau „că sufletele pier odată cu trupurile (tas psychas… synaphanizei tois sōmasi)” (Antichități 18.16). Iosif precizează însă că puțini aderă la această învățătură, în vreme ce majoritatea iudeilor, poporul de rând, sunt adepți ai fariseismului. Saducheii erau în schimb aristocrați, oameni avuți, dar care odată ajunși magistrați obișnuiau să facă pe placul mulțimilor și să promoveze chiar învățătura fariseică. Informațiile sunt reluate și în altă parte: ei „neagă perenitatea sufletului (psychēs… tēn diamonēn), dar și pedepsele și răsplătirile din hades” (Războiul iudaic 2.165).

A treia direcție din iudaism era reprezentată de esenieni, care învățau că „trupurile sunt perisabile, iar materia lor nu este durabilă, dar sufletele sunt nemuritoare și rămân veșnic (tas… psychas athanatous aei diamenein)”; sufletele sunt ținute în trupuri ca în niște închisori (hōsper heirktais), dar, odată eliberate de lanțurile trupului, se bucură și se înalță, mergând dincolo de mări într-o zonă fără furtuni, dar și fără arșite, răcorită de briză, în vreme ce sufletele rele vor sta într-o hrubă întunecată și rece (zophōdē kai cheimerion… mychon) (Războiul iudaic 2.154-155).

Putem completa acest tablou cu precizările din Luca 20:27: „saducheii zic că nu este înviere”, și din Fapte 23:8: „saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe amândouă”. În cel de-al doilea text, este ciudat că, deși sunt trei elemente (învierea, îngerul și duhul), se spune că fariseii sunt de acord cu amândouă. Mulți au comentat că nu poate fi vorba de negarea existenței îngerilor sau a duhurilor, prezenți în tot Vechiul Testament (de altfel, nu sunt argumente suficiente să se postuleze că saducheii aveau un canon biblic mai restrâns decât fariseii, adică doar Pentateuhul). Mai degrabă „îngerul și duhul” privesc învățătura despre înviere: ei nu cred în înviere, „nici ca înger, nici ca duh” (un acuzativ de relație, explicativ). Adică nu concep ideea că sufletul, după ce a subzistat asemeni îngerilor sau asemeni duhurilor, ar putea la final să învieze. Cred că aceasta ar fi cea mai bună soluție de înțelegere a textului și ar fi în acord și cu alte texte (Luca 24:37 – vedenie de „duh” [pneuma], Fapte 12:15 – vedenie de „înger” [angelos autou]).

Oricum, este clar că, în prezentarea lui Iosif Flaviu, fariseii nu cred că sufletul dispare prin moarte, ci că merge sub pământ, în șeol, unde primește cinste sau pedeapsă, în funcție de viața petrecută. Ulterior, cei buni înviază cu trupul („alt trup” se referă, de bunăseamă, la înviere, nu la reîncarnare), pe când sufletele celor răi continuă să fie pedepsite într-o închisoare veșnică. Esenienii par să aibă o concepție apropiată de farisei, deși, disprețuind trupul ca pe o închisoare, nu par să creadă într-o înviere a trupului, ci consideră că sufletele vor merge la un loc fericit fără trup. Saducheii nu cred că sufletul rezistă după moarte, ci pur și simplu că piere. De aceea, ei nu cred că există în șeol răsplătiri sau pedepse, așa cum credeau fariseii.

Se observă așadar că în iudaismul din vremea lui Iisus nu exista o concepție unitară. Majoritatea credea în înviere, după ce sufletul nemuritor (athanatos) petrecea o vreme în șeol (locuința morților), situat sub pământ. Este interesant că doar drepții se vor bucura de înviere, în trup (un altul față de viața pământească), pe când sufletele celor răi vor fi chinuite veșnic într-o închisoare veșnică. Cred că nu greșim dacă punem această înviere cu trupul a celor buni în legătură cu „învierea din ziua cea de pe urmă” din Ioan 11:24, așa cum o afirmă Marta, sora lui Lazăr, dând mărturie prin aceasta pentru ce pare să fi devenit o concepție comună printre iudei.

Nu cred că îl putem bănui pe Iosif Flaviu că nu a înțeles exact doctrinele existente în vremea sa. Interesant că, deși era preot, deci ne-am aștepta să fie adeptul doctrinelor saducheilor, Iosif Flaviu îi admiră pe esenieni. Nu putem să nu observăm că aproximativ aceeași concepție a rămas până astăzi. Majoritatea creștinilor (Bisericile tradiționale, ortodoxă și catolică, majoritatea Bisericilor protestante și evanghelice) au o doctrină eshatologică asemănătoare cu cea a fariseilor. Sigur că sunt și diferențe și elemente specifice (de pildă, ideea unei învieri generale, nu doar a celor drepți). Doar o minoritate, reprezentată de Biserica adventistă, crede că sufletul piere odată cu trupul, așa cum doar o minoritate, saducheii, susținea așa ceva în vremea lui Iisus. Rămâne de văzut dacă învățătura fariseilor are baze vechi-testamentare sau dacă nu cumva este o evoluție nouă, influențată de cultura greacă. De asemenea, trebuie cercetat dacă nu cumva și saducheii au baze vechi-testamentare pentru doctrina lor.

Nefeș și șeol. Ce se întâmplă după moarte în Vechiul Testament?

Ebraicul nefeș poate însemna multe lucruri. Textele preferate de adventiști sunt cele în care se spune că „nefeș-ul moare” (Numeri 23:10; Judecători 16:30; Ezechiel 18:20) sau „este omorât” (Ezechiel 13:19). Dar ca să înțelegem la ce se referă aceasta, ar trebui văzut mai bine ce înseamnă nefeș.

Mai întâi, nefeș se poate referi la „persoană” la modul general, sinele, putând fi tradus prin „cineva”. Cum spunea un biblist, ar fi vorba despre „cuvinte de referință goale din punct de vedere semantic”, iar nefeș n-ar fi singurul (la fel se pot comporta „inima” levav, „duhul” ruah). Isac își dorește o masă copioasă de la fiul său, Isav, promițându-i „ca să te binecuvânteze nefeș-ul meu înainte de a muri” (Geneză 27:4). Putea să zică la fel de bine „ca să te binecuvântez eu”. Exemplele sunt numeroase.

Alteori, nefeș pare să fie ceva distinct de persoana însăși sau de sine. Ar putea fi tradus prin „viață”. Cel care lovește nefeș-ul unui om înseamnă cel care ucide, ia viața cuiva (Levitic 24:17). La fel, Ieremia se plânge de cei care îi caută nefeș-ul, adică îi caută viața să i-o ia (Ieremia 11:21), iar în Ieremia 21:9 se spune că nefeș-ul cuiva va fi ca pradă, sau în 38:16 că Domnul ne-a făcut nefeș-ul. Robul Domnului „își expune nefeș-ul pentru moarte alături de cei păcătoși” (Isaia 53:12), cu sensul că „își pune viața”. Despre nefeș se poate spune și că se sfârșește (ebr. qața) (Numeri 21:5), ceea ce echivalează desigur cu sfârșitul vieții. Uneori metafora este evidentă, ca atunci când Ionatan „și-a pus nefeș-ul său în palmă”, adică și-a pus viața în joc, și s-a luptat cu filistenii (1 Samuel 19:5). Sau ca în cartea lui Iov, unde se spune: „El ține în mână nefeș-ul a tot ce e viu și duhul oricărui trup al oamenilor” (Iov 12:10). De altfel, ideea din urmă este prezentă și în cartea Înțelepciunii lui Solomon: „sufletele drepților (dikaiōn psychai) sunt în mâna lui Dumnezeu” (3:1).

Interesant că nefeș simplu, fără niciun adaos, poate desemna chiar persoana decedată. În Levitic 19:28 „să nu vă faceți tatuaje pentru vreun nefeș”. În Numeri 19:13 „cel care se atinge de mort, de un nefeș” arată iarăși paralelismul dintre cei doi termeni „mort” și nefeș. Alteori, se simte nevoia unei precizări suplimentare: „să nu se apropie de vreun nefeș mort” (Levitic 21:11; Numeri 6:6). Înțelegem de ce e logic pentru limbajul ebraic să se vorbească de nefeș viu (Geneză 2:7; 1 Samuel 20:3; 2 Regi 2:2), cea mai bună traducere în acest caz fiind „persoană vie”, nu „suflet viu” (cum traduc deopotrivă Cornilescu şi Biblia ortodoxă sinodală).

În lumina acestor precizări, expresiile de tipul „nefeș-ul moare” pot fi echivalate cu „omul respectiv (Ionatan, Saul și alții) moare”. Nu lămurim prin aceasta ce anume înseamnă moartea ca atare.

Există și cazuri când nefeș-ul se referă la ceva ce subzistă după moarte și care este distinct de trup sau de carne. „Sângele este nefeș; să nu consumi nefeș-ul împreună cu trupul / carnea” (Deuteronom 12:23), „nefeș-ul a tot trupul este sângele” (Levitic 17:14) sau „nefeș-ul trupului este în sânge” (Levitic 17:11). Chiar după ce animalul a murit, nefeș-ul rămâne sau subzistă în sânge și, de aceea, consumul sângelui era interzis. Nu se poate clama aici că este o metaforă, din moment ce interdicția este cuprinsă în legi din Pentateuh, adică în formulări ce țin de spațiul juridic și nu poetic.

Este interesant că unele texte vorbesc de ieșirea și de întoarcerea nefeș-ului, chiar dacă moartea nu a însemnat scurgerea sângelui și nici readucerea la viață nu presupune o infuzie de sânge. La moartea Rahelei, se precizează „când nefeș-ul ei ieșea” (Geneză 35:18), iar la învierea copilului din Sarepta Sidonului, Ilie se roagă: „Doamne, Dumnezeul meu, fă să se întoarcă nefeș-ul copilului” (1 Regi 17:21; cf. și v. 22). Iona se roagă: „Doamne, ia / primește nefeș-ul meu, căci este mai bine să mor decât să trăiesc” (Iona 4:3). Regele Saul, care trăgea să moară, spune că „nefeș-ul este încă în mine” (2 Samuel 1:9). Adventiștii le explică drept metafore. Într-adevăr, am putea bănui că este vorba tot de metafora vieţii, dacă nu ar exista suficiente pasaje în care să fie precizat chiar locul unde se duce nefeș-ul la moarte.

Acesta este șeolul, locașul morților, situat sub pământ. În Psalmul 16:10, orantul are nădejdea că Dumnezeu nu-l va lăsa pradă morții, dar e interesant că exprimă această speranță, adresându-se Domnului: „nu vei abandona nefeș-ul meu în șeol”. Așadar, ceva din om nu dispare la moarte, ci acel ceva, numit aici nefeș, ajunge în șeol. Șeolul este înțeles ca localizat undeva în pământ, la fel cum mormântul este săpat în pământ. Despre cei care ajung acolo se spune că ar coborî (Geneza 37:35; Isaia 5:14), iar despre Domnul, atunci când omoară, că face pe cineva să se coboare în șeol (1 Samuel 2:6). De asemenea, se spune că Domnul poate să ridice din șeol nefeș-ul cuiva: „Doamne, ai ridicat (verbul ‘ala la cauzativ) din șeol nefeș-ul meu” (Psalmul 30:4). Este interesant că se poate spune și că „viața (ebr. hayyim) mea ajunge în șeol” (Psalmul 87:4), ceea ce arată că nu era percepută o limită clară între noțiunea de „viață” și acel ceva ce rămâne după moarte. Apare chiar ideea că unii pot, prin intervenția Domnului, să coboare în șeol de vii (Psalmul 55:16) sau că șeolul îi înghite de vii (cf. Proverbe 1:12).

Adventiștii ar susține în continuare că sunt metafore, de vreme ce pasajele sunt întâlnite în cărți poetice. Într-adevăr, unde e poezie e și metaforă. Dar cum putem explica atunci Numeri 16, un text sobru, în proză?! Core, Datan și Abiron sunt pedepsiți, pământul despincându-se, iar ei fiind înghițiți de vii în șeol (16:30). „Și s-au coborât astfel de vii în șeol, ei și tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot și au pierit din mijlocul adunării” (16:33). Mai poate fi aici o metaforă? De reținut este și verbul „a pieri” (ebr. ’abad) care nu înseamnă aici „a fi prefăcut în neant”, „a dispărea” pur și simplu, ci „a dispărea” vederii, din mijlocul adunării, a fi mutat dintr-un loc într-altul.

Dar ce se întâmplă în șeol? Ce fac acolo cei care ajung? Interesant că se vorbește de „locuire”, „sălășluire”. Orantul, fiind aproape de moarte, spune: „Aproape că nefeș-ul meu se sălășluise în tăcere / în liniște” (Psalmul 93:17). Morții sunt „cei care sălășluiesc în țărână” (Isaia 26:19). Într-un alt text, orantul spune că în șeol își întinde patul (Psalmul 139:8). Alte texte vorbesc de „somn” sau de „odihnă”. „Uită-te la mine, răspunde-mi, Doamne, luminează-mi ochii, ca să nu adorm de moarte” (Psalmul 13:14). În primul discurs al lui Iov, acesta spune că, dacă ar fi murit la naștere, „acum aș sta culcat, aș fi liniștit, aș dormi și m-aș odihni” (Iov 3:13). La fel în Isaia: „Toți regii popoarelor, cu toții, se odihnesc / zac întinși în cinste, fiecare în casa sa (adică mormântul său)” (Isaia 14:18). Cel care moare ajunge „să se odihnească în adunarea refaimilor” (Proverbe 21:16). Este imaginea pe care o regăsim și în textul din Daniel 12:2, unde cei morți sunt numiți „cei care dorm în țărâna pământului”.

Foarte interesant este și un text din Psalmul 22:30: „Au mâncat şi s-au închinat toți puternicii (lit. grașii) pământului înaintea lui, s-au plecat toți cei care se coboară în țărână, [tot] cel ce nu-și mai ține în viață nefeș-ul”. Ultima parte este poate mai greu de tradus, dar un fapt transpare din text. Cei decedați (cei care se coboară în țărână, în praf) se închină Domnului. Nu sunt deloc inactivi, ci se închină Domnului.

Cei ajunși în șeol chiar poartă un nume distinct, refa’im, tradus de obicei prin „umbre”. În unele texte desemnează o populație care locuia în Canaan înainte de israeliți; sunt uriași, ca acei nefilim, „cei căzuți”, de la începuturile istoriei biblice. În orice caz, în câteva texte se referă în mod clar la cei ajunși în șeol. În discursul lui Iov din 26:5 „refaimii tremură sub ape și sub locuitorii acestora”, referindu-se desigur la locașul morților situat în străfundurile pământului. Un om neghiob moare mai repede, ajungând „să se odihnească în adunarea refaimilor” (Proverbe 21:16). În Isaia 14:9 „șeolul de jos tremură… și îi trezește pe refaimi, îi scoală de pe tronuri pe regii popoarelor”. Aș reține iarăși că nu este vorba de o inactivitate totală, specifică neexistenței. Adventiștii le-ar considera iarăși metafore.

Dar oare chiar așa să fie? Oare metaforele nu încearcă tocmai să surprindă ceva asemenea. Este clar că activitatea din șeol nu mai este ca cea de pe pământ. Poate doar în Isaia „conducătorii pământului” șed pe scaune, așa cum făceau și în viața pământească (Isaia 14:19). Dar în rest este odihnă, somn, cei de acolo par să ducă o existență ștearsă, dar să nu fi dispărut cu totul. Textele arată clar că se pot scula, se pot trezi, pot tremura și chiar se pot prosterna înaintea Domnului.

Deși este un text contestat, trebuie să discut aici și apariția profetului Samuel în cadrul ședinței necromante a vrăjitoarei din En-Dor la care participă regele Saul (1 Samuel 28). Știu că interpretarea care s-a impus în spațiul creștin a exclus apariția propriu-zisă a lui Samuel mort, pentru a nu lăsa impresia că un vrăjitor are control asupra celor morți. Dar, până la interpretarea creștină normativă, trebuie să privim și din punctul de vedere al mentalului ebraic. Vrăjitoarea este chiar numită „stăpână peste ’ob” (1 Samuel 28:7), unde ’ob înseamnă tocmai mortul care poate fi invocat într-o ședință de necromanție. Mi s-ar putea răspunde că Legea interzice necromanția. Așa este. Dar Legea interzice și să îți prepari acasă tămâie ca la sanctuar. Ce înseamnă „a interzice”? Că nu este posibil? Sau că este posibil, dar – din anumite motive – nu trebuie făcut? De remarcat ce zice profetul Isaia: „Vei fi doborât, vei vorbi din pământ, din țărână îți vei face cunoscute vorbele și glasul tău va fi din pământ ca al unui ’ob, vei murmura vorbele din țărână” (Isaia 29:4). Aici este descris foarte clar mecanismul necromanției: realmente mortul (’ob) vorbește din pământ. „Metaforă”, ar clama adventiștii. Dar ce facem? Avem de-a face iarăși un text istoric, cel din 1 Samuel 28. Faptul că evreii (sau cel puțin unii dintre ei) îl înțelegeau așa, vedem din Ben Sira (Iisus fiul lui Sirah), care enumeră marile personalități din vechime. Ajungând la Samuel, spune că s-a remarcat „până în vremea sfârșitului său (ebr. ad et qițo)” (Sirah 46:19), apoi imediat adaugă: „Dar și după moartea lui a fost întrebat și a spus regelui căile acestuia și și-a înălțat din pământ glasul lui” (46:20). Acest text s-a păstrat din fericire și în ebraică. În greacă (varianta din Septuaginta), este cam la fel, cu singura deosebire că se vorbește de „adormire” în loc de „moarte” sau „sfârșit”: „până în vremea adormirii veșnice (koimēsis aiōnos)” (46:19), „după ce a adormit” (46:20). Oricum, diferențele din greacă nu modifică substanțial sensul textului (am văzut că și în alte texte ebraice se vorbea de „adormire”). Este clar că pentru Ben Sira, cel care a vorbit în 1 Samuel 28 era chiar Samuel însuși.

M-aș opri să constat că totuși concepția ebraică despre continuare existenței în șeol este destul de diferită de concepția creștină modernă, cel puțin din Bisericile tradiționale, după care drepții decedați sunt foarte activi, urmărind viața celor de pe pământ și ascultându-le rugăciunile. Mai degrabă, cei morți sunt adormiți și nu vor să fie deranjați. Șeolul trebuie evitat, iar întreaga greutate cade pe viața aceasta. Vom vedea însă că în Noul Testament (și deja din literatura intertestamentară) această concepție se schimbă.

Dar și distrugere…

Totuși, trebuie să urmărim și contraargumentele. Există și texte care afirmă explicit disiparea celui care ajunge în șeol. După Tanhuma C, saducheii aduceau ca argument pentru concepția lor un text din Iov: „Cum se risipește (ebr. kala) norul și trece, tot așa cel care coboară în șeol nu se va mai ridica” (Iov 7:9). La acesta se pot adăuga și alte texte: „Dacă omul moare, piere (ebr. wayyehelaș, gr. ōcheto), dacă își dă suflarea (expiră), unde mai este?” (Iov 14:10). În Psalmul 49:15 citim: „Ca niște oi sunt puși în șeol, Moartea îi va păstori, cei drepți vor domni asupra lor dimineața, chipul lor va fi mistuit de/în șeol (urmează un text dificil de tradus)”. Reținem ideea principală: forma lor sau chipul lor (ebr. țiram / țuram) este mistuită (verbul ebr. bala) de sau în șeol. Prin „formă” s-ar putea înțelege „trupul”, deși cred că este mai mult de atât. Aș adăuga și acest text panopliei care atestă disiparea, nimicirea ființei umane în șeol, deși în același psalm citim „Domnul va răscumpăra nefeș-ul meu din mâna / din puterea șeolului” (Psalmul 49:16; cf. 86:13; 89:49).

În Psalmul 39:14 orantul se roagă: „Abate-ți privirea de la mine ca să mă bucur, până ce nu voi pleca și nu voi mai fi (ebr. we’enenni)”. Putem include aici și textul din Ecclesiast: „Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași; aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt, toți au aceeași suflare și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din țărână și toate se întorc în țărână. Cine știe dacă duhul (ebr. ruah) omului se urcă sus și dacă duhul dobitocului se coboară în jos în pământ?” (Ecclesiast 3:19-21).

Tot pe aceeași direcție, există texte potrivit cărora cei ajunși în șeol nu mai sunt capabili de cugetare și de simțire, așa cum erau pe pământ. Sunt textele clasice, preferate de adventiști. „Aceeași soartă o au toți […] Și după aceea se duc la cei morți. […] Pentru cei vii mai este nădejde, căci mai bun este un câine viu decât un leu mort. Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu mai știu nimic, nu mai au răsplată, căci li s-a uitat pomenirea. Dragostea lor, ura lor, pizma lor au pierit (ebr. ’aveda) și nu mai au parte în veac de ce se face sub soare” (Ecclesiast 9:3-6). În șeol, cei ajunși acolo nu se mai pot ruga Domnului: „Căci în moarte nu este pomenirea ta, în șeol cine te va lăuda?” (Psalmul 6:6). „Morții nu-l vor lăuda pe Domnul, nici toți cei care se coboară în tăcere” (Psalmul 115:17).

Dacă aș trage linie, aș spune că în Vechiul Testament există covârșitoare mărturii că ceva supraviețuiește după moarte, că morții nu dispar total, nu trec în neființă, ci continuă – mult mai diminuat, e adevărat – să ființeze. Legea interzice contactarea lor, trezirea lor din șeol, dar contactarea nu e imposibilă, chiar dacă nu este de dorit. Există și texte, mai puține la număr, dar destul de clare, care neagă continuitatea ființării.

Ele atestă existența unui curent nihilist, așa cum se poate constata și în Egipt cu renumitele Cântece ale harpistului, care pe de o parte afirmă realitatea vieții de dincolo, dar printre care se află și cântece (în minoritate) care pun la îndoială și chiar neagă fățiș credința comună (precum cântecul din mormântul regelui Intef, care datează din Regatul de Mijloc, și primul dintre cele trei cântece din mormântul preotului Neferhotep din Regatul Nou). Este interesant că în mormântul preotului Neferhotep cele două abordări, tradițională și nihilistă, coexistă, primul cânt fiind urmat de alte două care proclamă învățătura tradițională.

Suflete fără trup

Aș mai aduce în discuție două chestiuni. Mai întâi, un text din Ezechiel care atestă credința că nefeș-ul subzistă după moarte, iar unii chiar încearcă să-l țină sub control. În Ezechiel 13:18, Dumnezeu spune: „Vai de cele care cos panglici la încheieturile mâinilor și fac voaluri pentru cap de diverse mărimi, ca să prindă suflete! Oare veți prinde suflete din poporul meu, iar sufletele voastre vor fi vii?” Textul ridică multe întrebări, dar unele lucruri sunt clare. E vorba de practici magice de prindere, vânare, a unor suflete, nu de capturarea propriu-zisă a unor oameni. Sufletele acestea (nefașot) nu sunt duhuri cerești, ci aparțin oamenilor din popor, sunt israeliți. Cum să le prinzi sufletele și în ce scop? Nici nu contează. Ceea ce contează este că nefeș-ul subzistă fără trup. Adventiștii ar putea clama că sunt tot metafore, că nu este realitatea însăși, ci  ci ceea ce credeau magicienii, dar nu este deloc așa. Vorbește însuși Dumnezeu și se referă la ceva concret: magicienii meșteresc uneltele respective ca să prindă sufletele. Dacă nu ar fi posibil, cel puțin teoretic, Domnul ar fi spus: „Nu au ce prinde, sufletele nu subzistă”. Răspunsul divin este însă pe alt plan: „Dacă vrei să prinzi sufletele altora, îl vei pierde pe al tău”.

Textului din Ezechiel îi este dedicată o monografie din 2015, scrisă de Richard Steiner. Ea este prilejuită de descoperirea unei noi inscripții aramaice din Zenjirli (Turcia de astăzi), din vremea regilor din Samal (sec. VIII îdHr). Aceasta ar fi a doua chestiune asupra căreia mă opresc pe scurt. Deja se cunoștea următoarea inscripție, foarte folositoare pentru tema noastră, adresată zeului Hadad: „Fie ca sufletul (aram. NBȘ) lui Panamuwa să mănânce cu tine și fie ca sufletul lui Panamuwa să bea cu tine”. Regele Panamuwa, evident, murise, dar se credea că ceva din el continuă să existe și chiar să se bucure de mâncare și băutură printr-o participare tainică la masa rituală (să fie un ospăț de tip marzeah, menționat și în Biblie?). Noua inscripție, a regelui Katumuwa, descoperită în 2008, descrie amănunțit jertfele care se vor face „pentru sufletul (aram. NBȘ) meu care rezidă în acest monument”, iar despre aducerea sacrificiilor se spune că sunt aduse „lângă sufletul meu”. Este poate cea mai clară care atestă credința că sufletul celui decedat are în monumentul funerar o ancoră a prezenței. O utilizare similară se observă și legat de termenul înrudit din ebraică, nefeș, dar nu în literatura biblică, ci în cea post-biblică, unde nefeș poate desemna și monumentul funerar. Dar, în lumina inscripțiilor arameice, observăm cât de vechi este un asemenea sens.

Ceva rămas după moarte în Noul Testament

Moartea este vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit (1 Corinteni 15:26). Dar Pavel vede lucrurile și din altă perspectivă. Pentru el, a trăi în trup (gr. to zēn en sarki) reprezintă prilejul operei misionare (Filipeni 1:22), dar și moartea înseamnă un câștig (1:21), pentru că a pleca (gr. to analysai), adică a muri, înseamnă pentru Pavel a fi împreună cu Hristos (1:23). Pavel nu este speriat de moarte, care nu apare deloc ca o stingere, ci el se așteaptă la o imediată existență (gr. einai) împreună cu Hristos. Dacă avem în minte prezentarea iudaismului de secol I dHr., așa cum o face Iosif Flaviu, înțelegem și de ce. Pavel spune că fusese fariseu (Filipeni 3:5), așadar crescuse în curentul majoritar al iudaismului, care învăța că sufletul prin moarte nu dispare. În niciun loc Pavel nu se dezice de această învățătură fariseică.

La fel și în Evanghelia după Ioan, cel ce ascultă cuvântul Domnului „are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” (Ioan 5:24). Este interesant că puțin mai departe se vorbește și de înviere: „Vine ceasul, când toți cei din morminte vor auzi glasul lui şi vor ieşi afară cei care au făcut cele bune pentru învierea vieții (gr. anastasin zoēs), iar cei care au făcut cele rele pentru învierea osândei (gr. anastasin kryseōs) (Ioan 5:28-29). Cele două pasaje combină eshatologia realizată (5:24) cu eshatologia finală (5:28-29). După moarte este viața netrupească, iar învierea – așa cum învățau clar fariseii – înseamnă înviere cu trupul. Interesant că există o deosebire. Dacă pentru farisei, învierea era rezervată celor buni, în Evanghelia după Ioan se vorbește și de o înviere a celor răi, dar o înviere a „osândei” (sau „a judecății”).

Ca să-și păstreze învățătura de tip saducheică a inexistenței sufletului după moarte, adventiștii trebuie să facă adevărate acrobații exegetice în cazul unor texte din Noul Testament. În textul din Luca 16, care este – după părerea mea – un text cheie în problematica de față, adventiștii se simt nevoiți să afirme că Mântuitorul Iisus Hristos spune doar o poveste fictivă, irelevantă pentru credință, cu excepția concluziei. Faptul că săracul Lazăr, la moarte, este dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16:22) este considerat irelevant de către adventiști, fiind o poveste populară, un basm. Faptul că bogatul, la moarte, ajunge în șeol (gr. hades, echivalentul obișnuit din Vechiul Testament) și că acolo suferă chinuri (gr. en basanois) este, iarăși, pentru adventiști, irelevant. „Sufletele n-au degete. Avraam nu are un sân atât de larg”, zic adventiștii, deci metafora s-ar susține. Dar trebuie recunoscut că „povestea” din Luca 16 corespunde cu concepția fariseilor despre ceea ce se întâmplă după moarte. Nu putem interpreta Scriptura ruptă de contextul ei istoric. Dacă adventiștii ar avea aici dreptate, rămâne întrebarea fără răspuns de ce Iisus ar oferi ca istorie ilustrativă o ficțiune irelevantă pentru credință. Dimpotrivă, Iisus i-a contrazis pe saduchei chiar în problema necredinței lor în înviere. Ce le spune mai exact? Amintindu-i pe patriarhii Avraam, Isac și Iacob, Iisus zice: „Dumnezeu nu este (gr. estin, la prezent, nu la trecut) al morților, ci al viilor”, continuând cu o afirmație clară: „căci pentru El toți sunt vii” (Luca 20:38).

Un alt text care are nevoie de reinterpretare pentru a se potrivi cu doctrina adventistă este pasajul despre prezența lui Moise la schimbarea la față a lui Iisus pe munte. Prezența lui Ilie nu e problematică, pentru că Ilie nu murise, dar Scriptura menționează clar moartea lui Moise. Adventiștii sunt nevoiți iarăși să producă ajustări exegetice. Ei consideră că fusese deja înviat, așa cum au fost și unii dintre drepți la moartea lui Iisus („multe trupuri ale sfinților care adormiseră au fost sculate / înviate” Matei 27:52). Dar Scriptura nu pomenește nimic de învierea lui Moise. Cearta diavolului pentru trupul lui Moise poate la fel de bine să fie pentru onoarea înmormântării (Iuda 9), pentru că în antichitate un trup căruia i se refuza înmormântarea era prin aceasta dezonorat. Ca adventiștii să aibă dreptate și aici, trebuie să postulăm un eveniment (învierea prealabilă a lui Moise), despre care niciun text biblic nu precizează nimic. Oare putem clădi exegeza pe asemenea postulate neapărat necesare, dar care nu au niciun suport biblic?

Un alt text este făgăduința făcută de Iisus tâlharului pe cruce: „Iisus a răspuns: «Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în rai»” (Luca 23:43). Aici adventiștii trebuie să schimbe punctuația obișnuită a tuturor traducerilor: „Adevărat îți spun astăzi: «Vei fi cu mine în rai»”. Adventiștii considră că Hristos nici n-ar fi putut ajunge chiar atunci în rai, pentru că abia mai târziu se înalță la ceruri. Totuși, Pavel fusese în vizită în rai (2 Corinteni 12:4), fără să fie nevoit să rămână acolo. Vom vedea, de altfel, că un alt text ne spune mai clar ce anume a făcut Iisus la moarte. În orice caz, dacă vom căuta ocurențele sintagmei „adevărat îți spun”, vom observa că în toate aceste cazuri sintagma se oprește aici, iar tot ce urmează face parte din conținutul vestirii. „Adevărat îți spun că nu vei ieși de acolo…»” (Matei 5:26); „Adevărat îți spun că în noaptea aceasta… te vei lepăda»” (Matei 26:34); „Adevărat îți spun că astăzi, în noaptea aceasta… te vei lepăda” (Marcu 14:30); „Adevărat, adevărat îți spun: «De nu se va naște cineva…»” (Ioan 3:3, 5); „Adevărat, adevărat îți spun, că noi vorbim ce știm…” (Ioan 3:11); „Adevărat, adevărat îți spun: «Nu va cânta cocoșul…»” (Ioan 13:18); „Adevărat, adevărat îți spun: «Când erai tânăr…»” (Ioan 21:18). Constatăm, așadar, că în toate celelalte locuri, sitagma atâta este: „Adevărat îți spun”. Adventiștii trebuie să postuleze o schimbare a punctuației și o excepție, ca să evite evidența versetului din Luca 23.

Cred însă că trei texte pot fi numite adevărate „bombe nucleare” pentru doctrina adventistă. Ele nu pot fi ignorate, iar apelul la „metafore” mi se pare că de data aceasta se întoarce împotriva lor.

În Evrei 12:22-23 se spune: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile drepților făcuți desăvârșiți (gr. pneumasi dikaiōn teteleiōmenōn)”. În Apocalipsă 6:9-10, Ioan relatează: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați (gr. tas psychas tōn esphagmenōn) din pricina Cuvântului lui Dumnezeu. Și strigau cu glas tare și ziceau: «Până când, Stăpâne,… zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru…?»”. Aceeași imagine mai apare o dată: „Am văzut tronuri și au șezut pe ele și li s-a dat judecata. [Și am văzut] sufletele celor tăiați (gr. tas psychas tōn pepelekismenōn) pentru mărturia lui Iisus […] Ei s-au făcut vii (gr. ezēsan) și au împărățit cu Hristos…” (20:4). De remarcat că sunt folosite două noțiuni, și pneuma („duh / spirit”) și psychē („suflet”), pentru cei morți, dar care continuă să subziste. De remarcat și că în Apocalipsă 20:4, sufletele se fac vii ca să împărățească cu Hristos. Dar aici verbul înseamnă „a învia” cu trupul, pentru că sufletele erau deja conștiente și I se rugau lui Dumnezeu cu glas mare (6:10).

Eshatologia din Apocalipsă este foarte interesantă. Pare că vreme de o mie de ani, diavolul sau satana va fi închis în abis (gr. abyssos), iar cei drepți (ale căror suflete au fost văzute de Ioan mai sus) înviază și domnesc cu Hristos în toată această perioadă de o mie de ani. Cei morți păcătoși nu vor învia (20:5). După cei o mie de ani, satana va fi dezlegat și va înșela armatele lui Gog și Magog să pornească război cu sfinții. Aceste oști inamice vor fi „mistuite de foc” (20:9), iar satana sau diavolul va fi aruncat în „lacul de foc și sulfur” („iezerul de foc și de pucioasă”), unde va fi chinuit „zi și noapte, veci de veci”, împreună cu fiara și prorocul mincinos (20:10). Tot acum este judecata în fața tronul mare și alb, când morții vor fi judecați după faptele scrise în cărți. Deși nu se precizează explicit, acum este „a doua înviere”, după ce de „prima înviere” au avut parte doar cei drepți. „Marea i-a dat pe morții cei din ea, iar moartea și șeolul (gr. hades-ul) au dat pe morții cei din ele” (20:13). Cine nu e scris în Cartea Vieții, adică cei răi, împreună chiar cu moartea și cu șeolul (gr. hades) (20:14), vor fi aruncați în „lacul de foc” (20:15), adică au parte de „moartea a doua” (20:14). O asemenea eshatologie ridică multe semne de întrebare, mai ales dacă se încearcă punerea în acord și cu alte texte eshatologice (de pildă, cu răpirea din 1 Tesaloniceni).

În orice caz, la cele trei texte importante (Evrei 12:22-23; Apocalipsa 6:9-10 și 20:4) pot fi adăugate și alte texte din Epistola I a lui Petru, care nu sunt însă atât de clare. În textul din 1 Petru 3:18-20 se arată ce a făcut Hristos înviat: „Hristos a suferit odată pentru păcate […], fiind omorât în trup, dar făcut viu (gr. zōopoiētheis) în duh (gr. pneumati), în care a mers și a vestit și duhurilor din închisoare, care altădată fuseseră neascultătoare, […] în zilele lui Noe”. Nu se precizează dacă nu cumva această binevestire adresată „duhurilor” s-a făcut în șeol / hades, sub pământ, dacă este adresată duhurilor oamenilor morți sau duhurilor căzute (îngerii căzuți și/sau urmașii lor). Faptul că binevestirea s-a făcut „în duh” (en hō = en pneumati) de către Hristos și s-a adresat tot unor duhuri (pneumasin) ar părea mai degrabă că susține, în baza corespondenței create, că duhul lui Hristos s-a adresat duhurilor oamenilor morți care așteptau izbăvirea încă din vremurile străvechi, din timpul potopului. Un alt text interesant este cel din 1 Petru 4:6: „și morților li s-a binevestit, ca să fie judecați după oameni în trup, dar să trăiască (zōsin) după Dumnezeu în duh”. Textul poate fi înțeles și că li s-a binevestit celor care „acum sunt morți”, adică în momentul relatării, deși nu trebuie exclusă nici ideea predicării celor morți, coroborând cu textul petrin anterior.

Concluzii

În Vechiul Testament eshatologia este o temă puțin abordată, de aceea având nuanțe și aspecte nesigure. Există texte vechi-testamentare care ar susține disiparea omului la moarte, dar acestea sunt în minoritate față de cele care vorbesc de locașul morților (șeol) și de umbrele celor morți (refa’im). Deși ridică multe semne de întrebare, Vechiul Testament a dus în iudaismul din vremea Mântuitorului Hristos la o părere majoritară, cea a fariseilor, despre subzistența sufletelor după moarte. Doar o minoritate, saducheii, susțineau că moartea înseamnă încetarea totală a vieții, asemenea doctrinei adventiste.

Noul Testament continuă tocmai concepția iudaică majoritară, de factură fariseic. Ceea ce rămâne viu după moarte poate fi numit „suflet” (Apocalipsă 6:9; 20:4) sau „duh” (Evrei 12:23), așa cum arată cele trei texte absolut clare, care constituie – după părerea mea – contraargumentul cel mai puternic la învățătura adventistă. Este însă adevărat că eshatologia a avut multe semne de întrebare și multe nuanțe, care au persistat în creștinism în special în Biserica siriacă primară. Subiectul în sine rămâne foarte incitant și ar merita o investigație mai amplă decât simpla trecere în revistă pe care o face materialul de față.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s