Saliva lui Dumnezeu

În Numeri capitolul 12 ni se prezintă un episod foarte interesant. Aaron și Mariam, fratele și sora lui Moise, îi contestă lui Moise poziția profetică, plecând de la un pretext de viață: nevasta lui Moise. Nu știm ce tensiuni erau în familie, dar pare destul de clar că soția lui Moise nu era înghițită de frații lui. Se ajunge însă în scurt timp la contestarea autorității lui Moise: „Mariam și Aaron vorbeau însă împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă, pe care o luase Moise, căci Moise era căsătorit cu o etiopiancă. Ei ziceau: „Oare numai cu Moise a grăit Domnul? N-a grăit El, oare, și cu noi?” Și a auzit acestea Domnul. Moise însă era omul cel mai blând dintre toți oamenii de pe pământ.” (Numeri 12.1-3).

Nu îmi propun să îmi bag nasul în treburile de familie, ci mă interesează reacția din partea lui Dumnezeu. „Și s-a aprins mânia Domnului asupra lor și, depărtându-Se Domnul, S-a depărtat și norul de la cort și iată Mariam s-a făcut albă de lepră, ca zăpada. Și când s-a uitat Aaron la Mariam, iată era leproasă.” (Numeri 12.9-10). Moise îi iartă surorii cuvintele aruncate mai devreme și mijlocește în favoarea ei înaintea Domnului. „Domnul însă a zis către Moise: «Dacă tatăl ei ar fi scuipat-o în obraz, oare n-ar fi trebuit să se rușineze șapte zile? Așa dar să fie închisă șapte zile afară din tabără, după aceea să intre». 15Și a șezut Mariam închisă afară din tabără șapte zile și poporul n-a plecat la drum până s-a curățit Mariam.” (Numeri 12.14-15).

Aici e aici. Comparând situația lui Mariam cu aceea în care o femeie e scuipată în față chiar de tatăl ei, Dumnezeu sugerează că lepra cu care este lovită Mariam echivalează cu un scuipat din partea Tatălui suprem, Dumnezeu Însuși. Cu alte cuvinte, pentru obrăznicia ei, Dumnezeu o scuipă în față pe Mariam.

Aș aduce acum în discuție alte două episoade, ambele din Evanghelia după Marcu. Ele sunt șocante pentru că sunt singurele ocazii în care se spune că Iisus a scuipat. Primul este din Marcu 7: „Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat ca să-Și pună mâna peste el. Și luându-l din mulțime, la o parte, Și-a pus degetele în urechile lui, și scuipând, S-a atins de limba lui. Și privind la cer, a suspinat și a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te! Și urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, și vorbea bine.” (Marcu 7.32-35).

De ce i-a scuipat Iisus gângavului pe limbă? Ceva asemănător se întâmplă și cu un orb din Betsaida. „Și au venit la Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să se atingă de el. Și luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea a pus iarăși mâinile pe ochii lui, și el a văzut bine și s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit.” (Marcu 8.22-25).

Iisus a vindecat de multe ori doar cu cuvântul, și totuși în aceste două episoade Își folosește propria salivă: scuipă pe limba gângavului și pe ochii orbului. Îmi pare că până și evangheliștii de după Marcu – Marcu ar fi primul în ordine cronologică – s-au simțit un pic jenați și nu au repetat detaliile cu saliva divină.

Cred însă că acest amănunt nu este deloc întâmplător. Saliva lui Iisus vindecă, redă graiul gângavului, îi deschide legătura limbii, iar orbului îi redă vederea. Saliva aceasta seamănă cu apa primordială peste care plutea Duhul lui Dumnezeu și care era încărcată de energia dătătoare de viață a lui Dumnezeu. „Apoi a zis Dumnezeu: «Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele…»” (Facere 1.20). Din apa vie ies primele făpturi vii. Poate nu se vede foarte bine în traducere, dar apele sunt subiect: ele viermuiesc, mișună sau – în varianta greacă – scot din ele însele ființe vii. Apele sunt impregnate cu o forță de viață prin prezența Duhului. Scuipând asupra limbii și asupra ochilor, Hristos recreează aceste organe, le redă funcționalitatea lor naturală și îl face pe gângav să vorbească deslușit, iar pe orb să vadă limpede.

Este interesant că, discutând pasajul din Marcu 7, Sf. Efrem Sirul leagă vindecarea gângavului de actul creator. Hristos, care îi dăduse lui Adam vorbirea, i-a dat și gângavului această putere prin dumnezeirea Sa (Omilie la Domnul nostru 10; vezi ACCS.NT vol 2). Sfântul Ambrozie al Milanului vede în vindecarea orbului prin salivă o analogie a botezului (Despre Sacramente 3.15), adică a recreării prin baia baptismală de unde noi ne ridicăm ca oameni noi. Avem așadar două tipuri de situații diametral opuse. Saliva lui Dumnezeu poate fi folosită și ca pedeapsă, scuipatul aruncat lui Mariam pentru obrăznicie, dar și ca vindecare, restaurare, refacere.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s