Teofania de pe munte a profetului Ilie

Teofania înseamnă arătarea lui Dumnezeu. Dumnezeu alege să Se arate oamenilor curați și cu viață neprihănită. Oamenii nepregătiți duhovnicește nu pot suporta o asemenea vedere a lui Dumnezeu: „nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieșire 33, 20).

De o asemenea vedere a lui Dumnezeu s-a învrednicit Iacob, strămoșul poporului Israel: „Am văzut pe Dumnezeu în față și mântuit a fost sufletul Meu” (Facere 32, 30).

Și profetul Moise s-a făcut părtaș de arătarea lui Dumnezeu. Când rolul lui de mijlocitor între Dumnezeu și popor a fost contestat de fratele lui, Aaron, și de sora, Mariam, Dumnezeu Însuși le spune acestora: „De este între voi vreun proroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie și în somn vorbesc cu el. Nu tot așa am grăit și cu robul Meu Moise, – el este credincios în toată casa Mea: Cu el grăiesc gură către gură, la arătare și aievea, iar nu în ghicituri, și el vede fața Domnului” (Numeri 12, 6-7).

Profetul Ilie s-a împărtășit și el de o importantă teofanie, care a avut loc tot pe muntele Sinai sau Horeb, acolo unde Moise primise Legea. Așa cum Moise a stat pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți fără să mănânce și fără să bea nimic (Deuteronom 9, 9-10), profetul Ilie merge prin pustie patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până când ajunge la Horeb (sau Sinai), muntele lui Dumnezeu:

Și s-a sculat Ilie… și mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Și a intrat acolo într-o peșteră și a rămas acolo…

A zis Domnul: «Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur. După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin, și acolo va fi Domnul». Auzind aceasta, Ilie și-a acoperit fața cu mantia lui și a ieșit și a stat la gura peșterii. (3 Regi 19, 8-13)

Ilie repetă experiența vederii lui Dumnezeu pe Muntele Horeb sau Sinai de care s-a învrednicit Moise, la ieșirea din Egipt a fiilor lui Israel. Dar deosebirea între cele două teofanii este semnificativă. Moise L-a văzut pe Dumnezeu într-o desfășurare impresionantă de forță: „… erau tunete și fulgere și nor des pe Muntele Sinai și sunet de trâmbițe foarte puternic… Iar Muntele Sinai fumega tot, căci Se pogorâse Dumnezeu pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor; și tot muntele se cutremura puternic. De asemenea și sunetul trâmbiței se auzea din ce în ce mai tare” (Ieșire 19, 16,18-19). În acest cadru înfricoșător, Moise este chemat de Dumnezeu să urce în vârful muntelui Sinai pentru a primi Legea.

La teofania Sfântului proroc Ilie, elementele teofanice de la Moise reapar: vânt mare și puternic, cutremur și foc. Dar Dumnezeu nu mai este prezent în acestea. Dimpotrivă, Dumnezeu este prezent în altă formă, într-un „glas de liniște lină” (o traducere mai corectă a ceea ce Biblia Sinodală redă prin „adiere de vânt lin”).

Sunt puse înainte așadar două moduri diferite de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin teofanie. Teofania de pe Sinai care a dus la primirea Legii de către poporul Israel reprezintă o manifestare de forță, așa cum și Legea, prin poruncile și interdicțiile ei, înseamnă o forțare a conștiinței omenești să asculte de Domnul. Pe de altă parte, teofania care a dus la vederea lui Dumnezeu de către Ilie reprezintă o negare a manifestării în forță, propunându-se în schimb apropierea de Dumnezeu și cunoașterea Lui ca „glas de liniște lină”. Este o cunoaștere a liniștii, a păcii interioare. Omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu nu de frică, prin cutremurare, ci din convingere, prin cuvânt.

Teofania de la muntele Sinai sau Horeb a lui Ilie reprezintă, de aceea, soluția pentru depășirea formalismului Legii. Legea rămâne o instanță exterioară omului, de care acesta trebuie să asculte necondiționat. Prin însăși natura ei, Legea obligă, fapt simbolizat foarte plastic prin vântul vijelios, cutremurul și focul care au însoțit arătarea lui Dumnezeu pe munte înaintea poporului, dar pe care Ilie o înțelege acum ca nefiind prezența directă a lui Dumnezeu. Dacă ascultăm de frică poruncile, nu-L dobândim cu adevărat pe Dumnezeu. Glasul de liniște lină, singurul care Îl face prezent pe Dumnezeu, reprezintă puterea de convingere a cuvântului. Omul nu mai ascultă de frică, ci dobândește liniștea interioară și ascultă cuvântul Domnului ca pe al unui prieten. Pacea interioară, „liniștea lină”, reprezintă tocmai odihna duhovnicească spre care trebuie să tindem.

La un nivel superior de înțelegere a textului, putem spune și că această teofanie prin glas reprezintă cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul Cuvântului Său, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, este Cuvântul (Logos‑ul) lui Dumnezeu întrupat. Profeții, fiind oameni ai Duhului, L-au cunoscut tainic și pe Cuvântul lui Dumnezeu. De pildă, despre profetul Isaia se spune că L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos, deși Acesta urma să Se nască abia peste sute de ani: „Deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El, ca să se împlinească cuvântul prorocului Isaia, pe care l-a zis… Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui și a grăit despre El” (Ioan 12, 37-38,41). Prorocii L-au cunoscut pe Dumnezeu în primul rând prin cuvântul pe care l-au ascultat și pe care l-au transmis mai departe poporului. Ei s-au raportat întotdeauna la Legea lui Dumnezeu, dar fără să ceară o respectare formalistă a poruncilor, ci o îndreptare interioară a inimii. De altfel, la Schimbarea la Față, Mântuitorul Iisus Hristos este însoțit tocmai de Moise și de Ilie. Moise reprezintă Legea, iar Ilie profeții. Cei doi înseamnă două modalități de a-L vedea pe Dumnezeu: prin intermediul ascultării de frică a Legii și prin intermediul ascultării liniștite de cuvântul lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Ilie este mai profundă și ea pregătește mesajul Evangheliei, că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat și ne îndeamnă să ne schimbăm inima (să ne pocăim). Astfel, ajungem să depășim frica de pedeapsa lui Dumnezeu și să dobândim liniștea duhovnicească, săvârșind binele din iubire și convingere.

2 comentarii

  1. Eu aș traduce qol demamah daqqah prin „vocea tăcerii mâlc”. Glasul presupune vorbirea articulată, pe când vocea redă forța sau amplitudinea sunetului (ex. piano voce). Numai că aici, paradoxal, vorbește tăcerea, prin care se revelează Domnul, dar nu orice tăcere, ci una atât de adâncă (mâlc) încât pare că strigă.
    „Liniștea” ar fi o soluție, amintind de hesychia, fără de care nu poți contempla tainele dumnezeiești, însă „lină” mi se pare mai vocală decât „mâlc”.

    Apreciază

  2. În vremurile noastre ,scriind publicând dialogând, într-o secundă ,acțiuni ce doar cu 50 de ani în urmă ar fi fost posibile în ani ,și doar unei mici părți din populația omenirii; în vremurile acestea ale microprocesoarelor la purtător…avem posibilitatea de a accede la idea omiprezenței Duhului sfânt și a Domnului Dumnezeu
    Dumnezeu se arată fiecăruia ; TEOFANIA ESTE ÎNSCRISĂ ÎN GENA OMULUI acolo unde înscrise avem darurile graiului articulat, mersului biped, talentele muzicii și ale desenului, toate talentele
    Așadar Dumnezeu este in inima fiecăruia , dar capacitatea de a accede concret la TEOFANIE ,nu este dependentă de buna purtare . La Dumnezeu ajung și cei care-l spurca, ba chiar mai mult decât cei ce se poarta dumnezeiește .
    As mai opina și pe tema Sfântului Ilie ,dar de data aceasta ,textul dumneavoastră prea se refugiază in termeni abstractizanți

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s